* De 20 de ani, Constantin Dobre a depus zeci de dosare, dar nimeni nu-i răspunde nici da, nici ba! * Prietenia cu Iliescu nu l-a ajutat *
Constantin Dobre, fost maistru instructor şcolar şi chiar director adjunct la Liceul Industrial nr. 2, este primul gălăţean care a intrat în clădirea, abandonată de autorităţile comuniste. A intrat normal, pe uşa principală, în timp ce, ne povesteşte dumnealui, primul secretar a trecut pe uşă în sens invers.
Are la dosar mărturia paznicului de serviciu atunci, Vasilica Felecanu. Cam jumătate de oră, dl Dobre „a condus” judeţul – adică a verificat uşile, majoritatea închise. De altfel, când a început să vină lumea puhoi, a deschis până la jumătate poarta culisantă de metal, dar oamenii n-au avut răbdare şi au scos-o de pe şină.
În clădire, s-a străduit să-i împiedice pe unii să fure, ne povesteşte omul la 20 de ani de la Revoluţie. A fost şi la sediul Securităţii, a cărat, cu elevii săi, şi saci cu dosarele secrete la Prefectură. I-a păzit, la Prefectură, pe comandanţii Miliţiei şi Securităţii. A intervenit pe unde se anunţa că se trage. Alarme false…
Mă rog, chestia importantă nu este că a făcut mai mult sau mai puţin decât alţii cu brevet de revoluţionar, ci faptul că nu a primit, de două decenii, răspunsul la cererea de a i se acorda acest statut! An de an, în tot acest timp, s-a dus măcar câte o dată la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor.
La mari întruniri ale revoluţionarilor atestaţi şi ale celor care îşi aşteptau brevetul, ajungea ultimul, încet-încet, sprijinit în cârje. Ne-a arătat câteva copii după dosare: din ´90, le tot depune. I s-au cerut trei martori care să-l fi văzut la Revoluţie.
A adus mai mulţi. Mai târziu, după ce o groază de români au primit „hârtia” că sunt revoluţionari, i s-au cerut declaraţiile a trei revoluţionari brevetaţi, care să-l susţină.
A făcut şi asta. Nici până azi nu i-a fost însă recunoscută această calitate. Are declaraţii semnate de Florin Melinte, Valter Manafu şi Ionel Silvestru, Ioan Manole şi alţii. Degeaba!
Ghinion Iliescu?
Cum a făcut şcoala primară la Olteniţa, cu Ion Iliescu, preşedinte de onoare al revoluţionarilor, şi-a abordat şi prietenul: „Măi Nelule, ajută-mă.” Dar dosarul a ajuns de la preşedintele de atunci al României la Dan Iosif.
Acesta chiar l-a repezit însă, când gălăţeanul a venit să întrebe. Şi când cineva l-a avertizat că este vorba de prietenul preşedintelui, Dan Iosif, povesteşte bătrânul, i-a spus să-l scuze, că era puţin obosit. Dar dosarul tot în ceaţă a rămas!
În ´95, când Iliescu a fost primit la Prefectură, s-a întâlnit şi cu prietenul de şcoală şi cu soţia acestuia, Elisabeta, într-un birou, de se întreba lumea ce conversaţie particulară putea avea.
Dar tot n-au fost urmări! Iliescu nu mai este preşedintele României, Dan Iosif a murit, dar gălăţeanul Dobre scrie pe la toate instanţele, s-a dus la toţi prefecţii cu jalba lui. Până şi pe prinţul Radu l-a abordat, că doar-doar…
Dl Dobre a dat Secretariatul de Stat în judecată şi a pierdut: n-a avut bani să-şi ia avocat şi nu a vrut unul din oficiu. A vorbit singur şi a pierdut. Acum a făcut recurs. S-a ales doar cu un picior betegit la Revoluţie şi cu un ochi vătămat de la gazul lacrimogen, iar dreptatea sa încă nu se vede.
„Toţi cei care au fost cu mine la şi am depus împreună dosare ei au primit certificat de revoluţionar, eu nu am primit!”. De la Guvern a primit doar dovada că în 1996 a depus (din nou!) dosarul pentru obţinerea calităţii de luptător remarcat prin fapte deosebite.
Ne spune însă că n-a primit nici până azi un răspuns. Nici măcar că nu are dreptate. Pur şi simplu, nimeni nu-i găseşte dosarele! Ce să mai creadă bătrânul? Că îl urăşte cineva, acolo sus, foarte tare?
Că a fost „lucrat” tocmai pentru că a fost colegul de şcoală primară al preşedintelui Iliescu? Că, la nesimţirea, birocraţia şi neglijenţa cu care ne-am obişnuit cu toţii, se adaugă şi un colosal ghinion?
E decis să lupte în continuare. La ziar a venit şi duminică, pe zăpadă, sprijinit în cârjă şi de soţia sa, care are de asemenea picioarele afectate, de când a călcat-o o maşină.
Citesc, din dosar, declaraţia revoluţionarului Ionel Silvestru. Printre altele, scrie: „A fost unul dintre cei mai activi (pe lângă alţii) revoluţionari contra răufăcătorilor şi a unor infractori”.
Dl Dobre îmi arată o poză din şcoala primară: cu greu îl recunosc pe pensionarul de azi. Nici pe Ion Iliescu nu-l poţi recunoaşte aşa, micuţ… Îmi arată şi o dedicaţie prietenoasă de la fostul preşedinte.
„Haide, domnule, să le dăm la ziar!” – îi spun. „Nu se cade, sunt lucruri intime, nu-i fac eu asta…”.
