Unele personalităţi se bucură de preţuire în timpul vieţii, pentru a fi uitate sau chiar repudiate după moarte. Altele sunt contestate în timpul mandatului lor, pentru a fi privite cu recunoştinţă abia cu mult timp după ce s-au stins…
Şi colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost primit cu mare entuziasm pe tronul Unirii din 1859, dar tot cu ceva entuziasm a fost primită de unii români şi abdicarea sa, în urma unei lovituri de stat, şapte ani mai târziu. Cu puţin înainte de sfârşitul „contractului” de a pregăti ţara pentru un principe străin - formulă care ar fi stins nesfârşitele bătălii pentru tron ale familiilor boiereşti - domn din ce în ce mai autoritar, trecând în forţă şi cu forţă ţara, din formulele feudale în cele moderne, Cuza este cel care a dizolvat Parlamentul, printr-o lovitură de stat, la 2 mai 1844. Motivul: Adunarea electivă - parlamentul unicameral, dominat de conservatori, mari proprietari de terenuri agricole, îi blocase reformele, printre care mult aşteptata împroprietărire a ţăranilor.
Cuza a impus apoi un parlament bicameral, care să reprezinte mai multe stări sociale. Cu puţin înainte, reprezentarea pe bază de avere (votau doar cei cu venituri de peste o mie de lei pe an) închidea drumul către Parlament burghezilor, micilor meseriaşi, profesorilor. Iată: în judeţul Ismail exista un singur cetăţean cu drept de vot care, bineînţeles, se alegea singur!
Astăzi, când se pune din nou problema transformării Parlamentului – ale căror camere sunt, ce-i drept, cu o componenţă şi atribuţiuni asemănătoare – într-unul unicameral, este interesant de văzut ce s-a întâmplat pe vremea când Cuza a făcut exact invers, în acelaşi scop însă: pentru mărirea puterii şefului statului...
Explicaţie foto: un portret mai puţin cunoscut al colonelului Cuza, expus la muzeul Casa Cuza Vodă Galaţi
