Eu sunt. Eu sunt şoferul mărunt, indiferent şi scârbos. Eu sunt nesimţitul care conduce autobuzul de pe traseul 9, ieri, dinspre cimitirul lui Lazăr spre monstrul din beton, căruia i se zice Gară (de călători) CFR. Hai să vă povestesc de ce sunt mărunt, indiferent şi scârbos! Da? Sigur că da! Chiar dacă nu vreţi, eu tot am să vă povestesc! Că-i frumos al naibii! Şi-i mult încărcat cu semnificaţii exemplul meu! Luaţi aminte! Şi, dacă nu aveţi în dotare nici o iotă d ...

El stă cuminte-n lipsa ei,/ ea stă cuminte-n lipsa lui, parc-ar sta-n leagăne şi-n vis,/ parc-ar sta-n lipsa nimănui... (e-un fel de pândă în zadar?/ e-un fel de aşteptare-n gol? stol fără păsări, dinadins?/ ori nişte păsări fără stol?)...   Crede că este...(dacă nu-i/ prezentă în absenţa lui din ce în ce mai mult, mai greu).../ în capătul cu dumnezeu, unde prezenţa ceast-ar ar fi/ o lipsă-n fiecare zi şi unde aşteptarea-i tot/ nord lângă sud, sud lângă nord!  ...

M-ai aruncat, frumoaso, m-ai zvârlit (aşa)...cum se zvârleşte un chibrit după ce-a fost aprins şi ţi-a dat foc la loc, la timp, la mod şi la noroc, după ce-a dat lumină în păduri când te duceai să vezi ce să (nu) furi din inima-ntunericului sfânt... precum în cer...(aşa)...şi pe pământ!   Şi m-ai uitat, frumoaso, m-ai uitat (aşa)...cum se (mai) uit-un predicat după ce-a fost (prin subiectul tău) predicator la bine şi la rău... nu-ţi mai aduci aminte chiar nimic din t ...

Mai târziu, într-un turneu al Cenaclului Flacăra, în Palatul Sporturilor din Galaţi, Adrian Păunescu îmi înmânează Premiul pentru Poezie al revistei Convorbiri Literare, jurizat/acordat de poetul Ioanid Romanescu. Emoţii devastatoare îmi suie o droaie de noduri în gât şi îmi accelerează pulsul  până la limita fibrilaţiei ori până în pragul banalului atac inimos. Fiindcă, în contrapondere, trebuie să citesc un poem propriu/original într-un spaţiu  arhiplin cu căută ...

Cad în moarte vălătucii/ frământaţi de mâna mamei!... căpriorii puşi de tata!.../ costoroabele!... popicii!... colţurile cu păianjeni!.../ cade varul!... cad icoane!... cad poveştile!... se surpă/ templul minunat al fricii!... Templul fricii şi-al iubirii,/ şi-al respectului de sine şi de alţii, şi-al uitării/ de păcate şi de rele, templul simplu al iertării,/ templul lacrimilor mamei şi-ale tatei, duşi să-şi facă/ altă casă, printre stele! Golul stă şi hohoteşt ...

Stau jos. Cum să nu stau jos când îmi porunceşte poetul? Cum să nu-mi "pun caru-n piatră" (vorba sfântă a părinţilor noştri din josul Moldovei de sus şi din susul Moldovei de jos) şi să nu-l ascult pe Adrian Păunescu, pe care-l căutasem prin toate ungherele şi cotloanele bibliotecilor, căruia-i citisem toate cărţile de până atunci şi care mă fascina prin forţa metaforei şi prin curajul unui verb devastator? Nu mă interesau războaiele calde sau reci dintre el şi alţi ...

Când Adrian Păunescu a scris "Iubiţi-vă pe tunuri!", cineva din sală, din ţară şi de dincolo de ţară a zvârlit o replică amară (cică) pe adresa unuia dintre cei mai mari poeţi ai contemporaneităţii de atunci, de acum şi din toate timpurile viitoare: "Nu putem, bardule de la Bârca, să ne iubim pe tunuri, fiindcă-i ruşinos, incomod şi neverosimil!"... Sigur că nu! Da? Ducându-mă (eu) pe la el... (când "era-n capul treburilor", cum zice Marin Sorescu despre cefalopodul Ch ...

Şchiopătez prin oraşul umplut cu diavoli adulţi,cu draci juniori, cu ciori vopsite... smoala clocoteşte, judecătorii sunt mulţi, foarte mulţi, foarte mulţi... pe toate porţile şi pe toate uşile citesc: bate şi (ţi) se va deschide!... (ţi) se va deschide!... Şchiopătez prin oraşul umplut cu zgripţuroaice, cu fetele babelor, cu băieţii de bani... gata cu munca şi gata cu toate... noi n-am trecut prin crisalide, noi suntem judecătorii de plastic şi poruncim: bate şi (ţi) ...

Sigur că da!... Vasile din Ţiglina IV scormoneşte gunoaiele civilizaţiei în fiecare zi. Să caute demâncare. Să nu moară flămând. Asta nu însemnează că vrea/trebuie să moară sătul. Cum să te saturi din resturile ne/menajere ale inteligenţei contemporane când (mai ales aici) concurenţa e susţinută necruţător, începând cu ţiganii noştri feerici şi "persuasivi" căutători de bidoane şi alte "surprize" mai abitir decât căutătorii de aur ai secolului 19, mai ceva dec ...

Dacă vii la don Quijote,/ astăzi hai... (şi hai degrabă!)... e bătrân şi stă la poartă,/ parcă-i gata să-şi înceapă ultima-i călătorie/ spre oprirea cea dintâi... cea oprire fără capăt,/ simplă-n rost şi-n căpătâi! Steaua-l strigă... se aude/ naltu-i glas cu tremurare... nu sclipeşte nici o lance/ şi nu bate nici un vânt... tristă, singură şi blândă/ (colo-n coastă) moara-i moare lângă umbra-n agonie-a/ Rosinantei lăcrămând! Dacă vii la moş Quijote,/ h ...