Una câte una, cartoafele se aud pocnind în rolă, semn că-s aproape gata, că trebuie scoase şi date la lucrătoare, că se ard!... Şi ce lucrătoare! printre acestea, eu sunt singurul lucrător cu sexul opus, singurul "nimerit" într-o clacă alcătuită numai din femei mari şi mici, dar foarte frumoase, toate, mai ales cea pentru care cheltuiesc atâta strădanie şi vlagă!... Uite, chiar acum, prezumtiva mea soacră ia un ciur din dulap şi merge să scoată cartofii! uite, chiar acum, ...

Tu eşti vinovată! din cauza ta m-a chelfănit mama! rău de tot m-a chelfănit! şi mi-a zis să nu urlu când îmi pune nuiele pe spinare, că-i rişca, după aia! şi să nu cumva să dau vina pe tine, că-i şi mai abitir! şi să nu-i mai ies din cuvânt, câte zile o avea, oi avea!... Sigur că da! în faţa Sfinţiei Sale, a Mamei, adică, n-am zvârlit motanul în bătătura ta, n-am îndrăznit să nu iau toată vina în contul meu!... Dar, uite, în scrisoare asta, trebuie să mă des ...

(cu sănătate pentru toţi cititorii celui mai bun ziar din Moldova)   Leru-i ler... deschideţi poarta, doamnelor şi domnilor!... iată-l, se aude, vine din adâncuri şi din cer, să ne vadă, să ne-aducă, să ne dea... şi să ne ierte şi greşeala şi păcatul... la mulţi ani şi leru-i ler!   Leru-i ler... deschideţi uşa, doamnelor şi domnilor!... şi să-i dăm şi noi căldură... că e singur, şi e ger, şi a mers atâta cale... să ne scoată din ispită, să ne umpl ...

Căruţa-i supraîncărcată cu butuci de stejar. Se vede că-i foarte grea pentru calul care trage cu toate răsputerile sale mărunte. Baragladina stă cocoţată şi croieşte bidiviul dat în lăcrămare, căruia, dacă n-ar avea piele şi, încă, suflare, i s-ar împrăştia oasele pe linia de tramvai. Şi, doamne, ce tare dă baragladina cu prăştina! dă şi înjură cu toate ingredientele de şatră! şi se aude tocmai din gară cum urlă magraonul! cum urlă şi-l forţează pe bietul ...

Din vârful dealului, se vede acoperişul casei lui Ion Mocanu, învelit cu tablă neagră. Dar şi învelitoarea căsuţei lui moş Gheorghe: un ţugui de paie aşezate cu atâta pricepere, că nici cel mai afurisit viscol, nici cea mai straşnică furtună nu le poate învrăjbi şi nu le poate zvârli de la rostul lor. Însoţit de imaginea acestui ţugui imposibil de uitat, dar şi de imaginea bătrânului de care mă despărţisem oleacă mai înainte, mă las la vale... şi nu-mi pot strun ...

Uite-aşa, mă las la vale, acasă, mă sui pe patul din tindă şi încerc să mor! aştept să vină să mă ia, adică! dacă trebuie, trebuie, nu? să fii şi tu lângă pat, da? vezi cum faci, poate nimereşti chiar oleacă mai înainte de a-mi da sufletul, că vreau să vă spun ceva, şi ţie, şi nepoţilor mei, şi la toţi ţâncii şi la toate ţâncele din sat! nu cumva să credeţi că-i vorba de minciună sau tângă! e vorba despre ceva frumos, ca să vă ajute să (nu) mă uitaţ ...

Toată viaţa, de când a prins a merge cu/pe picioarele lui, moş Gheorghe a clefăit mii şi mii de hectare de glod. Desigur, mai mult desculţ decât încălţat. Sigur, umbla şi încălţat cu opinci, că altceva era greu de găsit şi, mai ales, de cumpărat. Cu astea frământa mii şi mii de hectare de omăt. Cu astea călca viscolul şi pădurile. La vreme de sărbătoare şi de alean, cu astea învârtea o horă şi o sârbă, clocotea o ciuleandră, desena pe colb un vals, un tangou.. ...

Cu boturile aproape să atingă asfaltul, intră în oraş, pe strada din spate. Sunt multe. Sunt negre. Sunt şi albe. Mă întreb de unde vin, dar nu-mi aflu răspuns. Şi nici cu altcineva nu pot vorbi despre ele, fiindcă ăştia n-au văzut de astea. Că astea nici prin filme nu prea mai umblă. Şi, culmea, mai ales pe aici, prin spaţiul supranumit mioritic!... Iată-le, merg aşa, ca oile, una în alta, grămadă, fără să ridice ochii şi să vadă civilizaţia de creiere lise, de hă ...

Uite, pun plicul între mine şi orizont, şi mă uit în zare! şi, uite, zăresc ceva, ca un abur, în plic! ceva scris! sau ceva ca un scris! nu înţeleg ce scrie acolo! nu pot descifra, mai ales că mi-am pierdut dioptriile prin râpa cea unică şi mare, şi prin cârciumile cele multe şi mici!... dar am emoţii! însă, destul de ciudat, pe hârtia plicului nu văd nici o amprentă, nici o urmă de ea! şi, din câte aud de la alţii şi din câte văd în cărţi, această doamnă nu se ...

N-o cunosc. Nu cred că o cunosc. Este posibil s-o fi văzut (pe) undeva, vreodată, dar să nu-mi fi dat seama că-i ea, tocmai ea, doamna Lui. Este posibil. Cum să nu fie posibil? Mai ales că eu, vagabond şi derbedeu, umblu peste tot, şi n-are cum să nu fi fost şi ea, măcar o dată, acolo. Cum să nu umble prin pădure? Cum să nu umble prin râpi, după pupeze calde ori pupeze reci, după pui de şopârlă ori pui de bogdaproste? Cum să nu cotrobăiască prin bibliotecă, după eroi r ...