Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

- Cum ar fi viaţa fără muzică?
- Nu ştiu dacă s-ar mai putea numi viaţă. Pentru mine, fără muzică nu există viaţă. De fapt, se poate spune „melodie” la orice - şi la iubire, şi o căsnicie poate fi ca o melodie, lină sau abruptă. Muzica este cea care face totul, numai muzica. Pentru mine, muzica egal viaţa.
- Cât de important este, pentru un artist, să iubească oamenii?
- Oamenii, din cauza greutăţilor, a problemelor vieţii de zi cu zi, se înrăiesc. Cu toate că n-ar trebui sa fie aşa, dar asta e, ăştia-s oamenii şi n-ai cum să-i schimbi. Eu îi iubesc aşa cum sunt. Iar cei care m-au iubit înainte de 1990, mă iubesc şi acum.
- În 1963 aţi debutat alături de formaţia Roşu şi Negru. Cum vă amintiţi de acea perioadă?
- Debutul a fost extraordinar. Eram tineri, frumoşi, nebuni. A fost cea mai frumoasă perioadă, cu toate că pentru mine a fost foarte grea, mai ales după ce au plecat băieţii din ţară, pentru că pe mine nu mă băga nimeni în seamă. Nu a existat niciodată o persoană care să mă ajute, chiar dacă, după aceea, foarte mulţi s-au bătut cu pumnul în piept că m-au ajutat. La Şcoala populară de artă eram oaia neagră: când veneau producători de la televiziune sau compozitori îmi spuneau: tu eşti mică, mai aştepţi. Cu toate că, la clasa aceea, eu şi Dida eram de aceeaşi vârstă, apoi mai era Romcescu - mult mai mic. Pe mine şi pe Dorobanţu niciodată nu ne băgau în seamă. Profesoara mea, căreia nu vreau să-i dau numele (Florica Orăscu - n.n.) a fost un pedagog extraordinar, s-a mândrit toată viaţa cu mine, spunând că datorită ei am ajuns unde sunt, dar niciodată nu m-a susţinut. Când eu mă zbăteam să mă duc peste tot pe unde m-ar fi putut primi cineva, ea îmi spunea: domnişoară, nu vezi că eşti peltică, mai bine fă-te coafeză. Ocupă-te de orice altceva, dar nu de cântat, că nu ai nicio legătură cu muzica! Apoi am fost la Ansamblul UTC, Tinerimea Română - cum era pe atunci, domnul Marin Constantin, Dumnezeu să-l odihnească, a fost singurul care a acceptat să mă primească să fac vocalize şi canto, alături de ceilalţi, mari cântăreţi de operă care au fost la vremea aceea în Madrigal. Nu mă băga în concerte, că eram foarte mică, dar la repetiţii mă primea la partida de altiste. A fost singurul care m-a acceptat şi care şi-a dat seama că aş putea face ceva în muzică. După ani mulţi, am început să cânt cu „Roşu şi Negru”. Drumul a fost foarte lung şi anevoios în cazul meu. Apoi am cunoscut formaţia „Savoy” şi am cântat cu ei. Prima mea apariţie a fost în 1968, la Festivalul de la Mamaia, unde mi s-a dat un premiu de consolare: am cântat o piesă a lui Grigoriu, „Amurgul”, şi una din repertoriul Andei Călugăreanu, „Fenomenal”. Atunci a luat Stela Enache trofeul, iar eu cu Olimpia Panciu am luat premii de consolare.

O chemăm pe Mira, că vine „moca”

- Dar v-aţi luat apoi revanşa în materie de premii...
- Vreau să ştiţi că nu m-au interesat banii - deşi e o chestiune vitală, că din asta exist şi nici nu ştiu să fac altceva - dar pentru mine banii nu au contat niciodată, nu am cântat şi nu cânt pentru bani. Eu voiam să cânt: oriunde, oricum. De asta m-a şi acuzat foarte multă lume. Spuneau: o chemăm pe aia mică, pentru că ea cântă oricum. Încă mi se mai duce buhul, acum nu mi se mai zice „aia mică”, ci „o chemăm pe Mira, că vine moca”. Pentru mine cântatul nu e o meserie, este aerul meu. Este viaţa mea. Eu de-asta am făcut-o, nu m-a interesat absolut nimic. Că, poate, apoi au venit celelalte - notorietate şi bani, dar nu astea m-au interesat.
- Vi s-a spus de multe ori că vă asemănaţi la voce cu italianca Rita Pavone. Aţi vrut să o cunoaşteţi personal, eventual să cântaţi un duet cu ea?
- Am vrut sa o cunosc personal, nu am reuşit. Pe când eram cu Nancy Brandes, la început, în „Roşu şi Negru”, aşa apăream - ca Rita Pavone. Cu toate că ea niciodată nu cânta piese de linie, lente, iar eu cu asta am început. Acum m-am mai prostit, de când îmi compune Raoul piese mişcate. În rest, până acum am cântat numai piese de linie, mă şi săturasem la un moment dat şi voiam să demonstrez lumii că ştiu să cânt şi altceva. Toţi compozitorii, la festivaluri, la Mamaia sau unde se ţineau acele concursuri - Melodii '85, '86, eu aveam câte cinci, şase piese pe care nu le puteau cânta Angela sau Corina. Şi tata Sile Dinicu ştia asta, spunea „le cântă Pitica”, adică eu.

„Fotoliul din odaie - o piesă care nu mi-a plăcut”

- Care este, pentru dumneavoastră, cel mai important premiu primit?
- Singurul premiu care a contat şi contează este aprecierea publicului, dragostea şi aplauzele lui. Ăsta-i cel mai mare premiu. Palmele pe care mi le-a tras publicul de-a lungul celor 40 de ani, acesta-i cel mai mare premiu pentru mine. Îmi place să mi se tragă astfel de palme! Cât o vrea Dumnezeu, să tot fiu pălmuită, de lume, de public.
- Povestiţi-ne o întâmplare de pe scenă care v-a rămas în suflet.
- Am avut un concert la Praga şi am fost la o gradină de vară, n-am să uit niciodată. Am primit foarte multe flori, pentru că eu am fost mai întâi cunoscută în străinătate. Am avut spectacole în Polonia, am cântat cu cele mai mari trupe de acolo, în Rusia nu mai zic, eram înaintea Allei Pugaciova, în Germania, la Friedrichstadt Palace eram tot timpul invitată, la fel în Cehoslovacia. Revenind la concertul de la Praga: primisem atât de multe flori încât, eu fiind şi foarte „înaltă”, nu am văzut unde se sfârşeşte scena. Acolo era o fosă pentru orchestră, cu scaune şi pupitre. Am mulţumit şi am tot mulţumit, până când am dispărut în fosă, cu flori cu tot. Am continuat apoi turneul cu mâna în ghips. Şi mai am o amintire din Cuba, din 1983. Atunci am cântat, cu Orchestra Naţională a Cubei, două piese imposibile: „La ultima carta”, a celui mai mare solist al Cubei, care era orb, Rodriguez. Iar piesa românească era „Ioane, Ioane”, care la ei suna „Juan, Juan”. Concertul a fost pe 10 iulie, la o zi după ziua mea de naştere, într-o sală cu 15.000 de oameni. Aveam o fustă scurtă maron-argintiu, eram bronzată tuci. Cu o seară înainte dădusem petrecere cu membrii orchestrei. Când am intrat pe scenă era o strapontină, coboram ca o regină, orchestra avea 100 de oameni. Când cei doi prezentatori, cei mai buni crainici ai lor, au spus: „Mirabela Dauer de Romania!”, m-am dus. Când am ajuns în capul scărilor, toată sala în picioare îmi cânta, împreună cu orchestra, Happy Birthday. Şi... am făcut pipi pe mine. Problema a fost că, fiind bronzată, se vedea dâra pe picioare. La prima piesă, „Juan, Juan”, am plâns, dar mi-am revenit şi „i-am spart” cu „La ultima carta”. Atunci am fost, cu adevărat, mulţumită de mine.
- Există vreun spectacol în care să nu vi se ceară să cântaţi „Fotoliul”?
- E, într-adevăr, melodia care mi se cere cel mai des. Dar e o piesă care nu mi-a plăcut la început şi pe care nu mi-am dorit-o. Am acceptat-o cu greu, cu mari urlete şi ţipete de la Aurora Andronache - care m-a obligat, pur şi simplu, şi mi-a spus că sunt tâmpită dacă n-o cânt, că e superbă. Două note, trei versuri, o piesa paralitică, ce să cânţi la ea?  Acum, după atâţia ani, o ador. În 1987 am lansat-o şi de atunci tot o cânt…
- Succesul v-a schimbat?
- Nu. Cu cât eşti mai mare sau mai glorios, cu atât e mai important să-ţi păstrezi modestia şi să rămâi om. Chestia asta cu succesul poate să dureze o viaţă sau poate să se oprească, la un moment dat. Şi atunci trebuie să ţi se deschidă nişte uşi, să ai nişte prieteni cu care să joci canastă. Şi oamenii ăia trebuie să se bucure când te văd, nu să te scuipe şi să te ocolească. N-am să mă schimb, cât o vrea Dumnezeu să mai fiu pe pământ. Omenia şi modestia sunt cele mai importante. Eu am zis mereu că meseria asta nu se face numai din glas, cu corzile vocale şi cu diafragma. Cel mai important la această meserie este creierul. E o meserie care se face cu cap.
- Cum priviţi muzica uşoară românească actuală?
- Care muzică uşoară actuală? Nu mai există. Există hip-hop, există dance, dar muzica uşoară tradiţională nu mai există. Dispare încet, odată cu cei care au cântat-o. Probabil că generaţiile care vor veni or să facă ceva. Dar ce se cântă acum nu e muzică uşoară.
- Vorbiţi-ne despre condiţia artistului în România de astăzi. Mai este el respectat, apreciat şi răsplătit aşa cum merită?
- Nu. Nu suntem preţuiţi, nu suntem răsplătiţi, dacă s-ar putea să fim îngropaţi, cel puţin cei din generaţia mea. Dacă trăiau Tina Turner sau Frank Sinatra în România, sunt curioasă cum ar fi fost pentru ei.

„Problemele nu le împart, dar fericirea da”

- În perioadele grele ale vieţii cum aţi reuşit să vă ridicaţi şi să mergeţi mai departe?
- Cântând. De-asta spun că muzica e aerul pentru mine, existenţa mea. Dacă n-ar fi fost muzica, n-aş fi rezistat.
- Când sunteţi singură, ce muzică vă place să ascultaţi?
- Ascult multă muzică, dar niciodată pe mine. Sunt fan muzica sârbeasca şi grecească. Pe cea românească o ştiu, am câteva posturi pe care le ascult acasă şi în maşină, cu muzică romantică.
- Care sunt textierii ale căror versuri vi s-au potrivit cel mai bine?
- Am avut multe colaborări cu Vasilache şi Ţeicu, apoi cu Dinu Giurgiu, Marcel Dragomir, puţin cu Ionel Tudor - trei piese şi Moculescu - o piesă. Apoi a fost perioada „Savoy”, cu Marian Nistor, iar de 11 ani colaborez cu Rareş Borlea, Raoul. Am 27 de viniluri, iar după 1990, cred ca am mai mult de 15 CD-uri, cu tot cu best of.  De când sunt cu Rareş, am sase albume, iar în primăvara anului viitor o să mai scoatem unul. Lumea cu asta rămâne.
- Aveţi o componentă nonconformistă. Cât de mult vă pasă de ce spun oamenii?
- Nu-mi pasă. Atunci când mi-a fost foarte greu, şi mai sunt momente foarte grele, nimeni n-a fost alături de mine. Cu foarte puţine excepţii, cei care au fost şi vor rămâne alături de mine. Dar de restul, chiar nu-mi pasă ce spun. Prefer multe animăluţe în jurul meu, sunt cele mai minunate fiinţe. Am un prieten foarte bun, o persoană importantă, care spune: „Mira, de ce să-mi sărbătoresc ziua de naştere? Crezi că oamenii ăştia vin pentru mine, pentru Cătălin? Nu, ei vin pentru funcţia pe care o am. Aşa zic şi eu. Îmi urăsc ziua de naştere, dar am o cumnată care de câţiva ani îmi tot organizează petreceri de ziua mea. Dar eu pot să-mi sărbătoresc ziua de naştere în fiecare zi şi în fiecare noapte.
- Care e secretul tinereţii dumneavoastră?
- Nu ştiu dacă e tinereţe. Dar cu siguranţă sunt foarte optimistă. Am o energie foarte bună.
- Când sunteţi fericită?
- Tot timpul. Când sunt nefericită nu ştie nimeni. Atunci sunt doar eu cu mine, pentru că nu-mi place să împovărez pe nimeni cu nefericirea mea. Problemele mele nu le împart, dar fericirea o împart.

Cea mai bună voce feminină din ultimii 30 de ani

Mirabela Dauer (Scorţaru) s-a născut pe 9 iulie 1947, la Bucureşti. Unii critici muzicali o consideră cea mai bună voce feminină a muzicii pop româneşti din ultimii 30 de ani. A câştigat numeroase premii pentru interpretare la festivaluri internaţionale - la Moscova (1975, Premiul I), Bulgaria (1976, Premiul al III-lea), Dresda (1978, Premiul al II-lea), Sopot - Polonia (1979, Premiul Interviziunii), Bratislava (1985, Premiul al III-lea), plus nenumărate premii la festivalurile naţionale.
A debutat în anul 1963, alături de formaţia rock Roşu şi Negru, cu care interpreta în special melodii din repertoriul solistei italiene Rita Pavone. Din 1967, a urmat cursurile Şcolii Populare de Artă, la clasa profesoarei Florica Orăscu, avându-i corepetitori pe Marius Ţeicu şi Marius Popp. În 1970, a debutat la Televiziune, în emisiunea "Tele-Top", cu melodia "De când te-am întâlnit" compusă de Marius Ţeicu, devenind apoi o prezenţă constantă a emisiunilor de televiziune. Începând cu 2004 colaborează cu interpretul de muzică uşoară Rareş Borlea (Raoul).
A fost căsătorită de două ori - prima dată cu Willy Dauer (de la care a păstrat şi numele cu care s-a consacrat), iar a doua oară cu Dan Traian Popovici, de care a divorţat în 1980.

Citit 6679 ori Ultima modificare Marți, 06 August 2013 10:14

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.