Sus, pe feluca joasă, un pirat mic de stat – jurai că-i femeie! – îi dădea acum la mână bărbatului prins în lanţul cel lung tot ce putea fi folosit la spartul unor capete, aşa cum fac golanii cu pietrele din caldarâm. Ajutorul neaşteptat arunca din răsputeri în piraţi cu frumoase ibrice de aramă pentru ceai roşu, cu scânduri, cu puşti descărcate, cu peşte uscat, cu butoiaşe goale de praf de puşcă.
Pentru că toată bătălia navală se petrecuse fulgerător, piraţii care mai trăgeau încă de căngile cu care feluca lor se fixase de bordul galionului spaniol „Don Miguel” abia acum deteră drumul căngilor, speriaţi că nava capturată, care se scufunda văzând cu ochii, îi va trage şi pe ei la fund. Se buluciră la copastie, să dea ajutor tovarăşilor lor de pe puntea blestemaţilor de creştini.
Era un echipaj pirateresc mic, potrivit cu nava, dar destul de numeros pentru a-l copleşi pe ultimul apărător creştin, rămas fără arme, şi mâna de muieri disperate. Doi gealaţi îl înşfăcară pe cel care îi ajuta de sus, iar pe micul său ajutor îl izbiră de catarg.
Nebunul de Maldito dete atunci un strigăt ca de bucurie: venise ceasul lui! Şi, în timp ce vasul se scufunda bolborosind, scoborî ca un păianjen pe frânghia ancorei încropită din tunul burduşit acum cu praf de puşcă şi bucăţi de fier.
Scăpără amnarul, îndesă iasca fumegândă în borta balimezului şi suflă să fie sigur, apoi îşi dete drumul în mare: oricine preferă apa decât focul! Bubuitura fu groaznică şi tunul-ancoră crăpă, aruncând bucăţi peste tot – una o reteză în două pe micuţa aspirantă Clementa, atât de repede, încât fata continua să se roage cu jumătatea de sus agăţată în strai, în timp ce jumătatea de jos încă fugea spre partea mai ridicată a punţii, să scape de apa care se ridica.
Puntea galionului luă foc, arborele principal se prăbuşi peste mica felucă, aplecând-o şi aruncând câţiva dintre piraţi peste bord. Resturile de pânză putredă şi foarte uscată, arzânde, ale catargului se împrăştiară pe puntea navei pirate şi pulberăria piraţilor luă foc, aruncând în aer şi două tunuri încărcate. Strigătele care îl invocau, prea târziu, pe Allah, se pierdură în explozie.
Maldito se căţără pe o frânghie pe puntea duşmană, la timp să-l ajute pe cel care era de partea lor să-i respingă pe ultimii piraţi vii. Cu puştile împrăştiate pe puntea abandonată, Maldito vâna acum pe cei care săriseră în mare. Ajutat şi de micuţul care se ridicase gemând, bărbatul care îi ajutase ridică la bord femeile care nu ştiau cum să se ţină de frânghii.
Trebuiră însă ca să taie orice legătură cu galionul care îi trăgea la fund şi, ridicând pânzele împreună cu Maldito, să fugă de lângă colosul care era cuprins de mare. Doar şapte femei scăpaseră! Pe piraţi nu-i cruţară!
