Cu toate că este unul dintre verbele destul de frecvent folosite în limba română, termenul ”a crea” ne dă încă, de multe ori, de furcă. Formele acestui verb sunt cele care stârnesc nedumerire, atât în vorbire, cât mai ales în scris. Confuzia este uneori atât de mare încât ajungem să pronunțăm sau să scriem, de fapt, cu totul alt verb.
Verbul ”a crea” se termină doar aparent în ”-ea”. De aceea, el nu este un verb de conjugarea a doua, așa cum s-ar putea crede, ci de conjugarea întâi. Astfel, conform primel conjugări a verbelor în limba română, sufixul sau terminația este ”-a”, în acest caz. De aceea, rădăcina verbului este ”cre-”. De aici trebuie să pornim atunci când începem să îl confugăm.
"Pentru ușurință, conjugați-l ca și pe ”a lucra”, înlocuind ”lucr-” cu ”cre-”: eu lucr-ez/cre-ez; tu lucr-ezi/cre-ezi; el lucr-ează/cre-ează etc. Formele ”crezi”, ”crez” sau ”crează” aparțin verbului ”a crede”: prima este persoana a doua singular, indicativ prezent, iar celelalte două, forme populare ale aceluiași verb: ”eu crez”, ”el/ea/ei/ele să crează”.”, arată autorii ”Ghidului de exprimare”, de pe site-ul dexonline.ro.
Astfel, vom spune și vom scrie mereu: eu creez, tu creezi, el/ea creează, noi, creăm, voi creați, ei/ele creează. La fel, oricare dintre formele expresiei ”creerea/creearea/creiarea lumii” este greșită. Corect este ”crearea lumii”.
Cuvântul săptămânii
Pe 16 octombrie 1793, revoluționarii francezi au ghilotinat-o pe Maria Antoaneta, soția regelui Ludovic al XVI-lea al Franței, pentru acuzația de înaltă trădare, deși tribunalul nu a putut dovedi ulterior în ce a constat ”înalta trădare”. Maria Antoaneta se născuse la Viena, fiind fiica cea mică a împăratului Francisc I și a Mariei Theresa, regină a Ungariei și a Boemiei. Din cauza originilor sale, soția lui Ludovic al XVI-lea a fost privită mereu cu suspiciune de supușii săi din Franța.
Cuvântul săptămânii este astfel ”ghilotină”, un prilej potrivit pentru a vorbi un pic despre acest episod nu tocmai îndepărtat în istoria noastră contemporană. Înainte de introducerea ghilotinei ca instrument de execuție, în Franța și în tot vestul Europei execuțiile se făceau cu sabia. Erau timpuri în care executarea unui om nu era un eveniment rar, așa cum se întâmplă astăzi. Din contră, execuțiile cu sabia erau la ordinea zilei, uneori sărmanii osândiți fiind vinovați de ”crime” precum furtul unei pâini sau al unei găini.
Metoda de execuție cu sabia nu era însă dintre cele mai ”curate”. De multe ori, decapitarea nu reușea din prima, astfel încât condamnatul aflat în agonie era iarăși poziționat pentru o nouă încercare a călăului. Astfel de evenimente erau foarte gustate de public, adulții aducându-și chiar și copiii pentru a asista la spectacolul dezgustător.
În acest tablou sângeros, ghilotina a apărut ca o metodă ”curată” și rapidă de execuție.
După aproape trei luni de la izbucnirea Revoluției Franceze, medicul Joseph Ignace Guillotin le-a prezentat revoluționarilor din Paris o propunere prin care decapitarea s-ar fi realizat dintr-o singură lovitură.
Pe 20 martie 1792, instrumentul numit ”ghilotină”, după numele milostivului medic, a fost aprobat ca metodă de execuție. Înainate de a deveni mașină oficială de ucis, ghilotina a fost experimentată pe cadavre. Primul model a fost realizat de constructorul de piane Tobias Schmidt, însă acest prototip a fost înlocuit destul de repede cu variante mai performante.
Inclusiv capul regelui Ludovic al XVI-lea a picat sub lama grea a ghilotinei, însă în scurt timp chiar unii dintre ”părinții” Revoluției Franceze i-au simțit efectul, confirmându-se astfel zicala că ”revoluțiile își devorează propriii părinți”.
Ultima execuție cu ghilotina a avut loc în Franța, la Marsilia, pe 10 septembrie 1977, executatul fiind tunisianul Hamida Djandoubi. În octombrie 1981, pedeapsa cu moartea a fost abolită și în Franța.
