* Cui i-e frică să se uite la filme? *
Frică, frică, aşa cum ţi-e frică să intri în curtea pe gardul căreia scrie „Câine rău” şi dinăuntru se aud zgomote sinonime cu inscripţia – nu. Nu genul acesta de frică.
Mă refer la frica aceea de a şti că ceea ce urmează să vezi o să-ţi mănânce definitiv două ore din viaţă, sub pretextul că îţi vinde o poveste unică, memorabilă, de spus mai departe şi plictisit oamenii cu ea.
Mă refer la frica de a şti, puternic şi hotărât, că cea mai proastă cronică pe care ai citit-o pe imdb.com se va dovedi a fi profund reală, atât de reală încât de va durea să recunoşti că te-au uitat, de bunăvoie şi nesilit, la UN FILM PROST.
Filmul
Este prost atunci când are actori „cât de cât”, care nici măcar nu fac efortul de a zâmbi convingător. Un fel de „Eclipsa”, din seria „Twilinght” - ca să zgândăr infantilul din oamenii maturi, pasionaţi de miturile moderne ale vampirilor.
Pe ditamai ecranul mare (nu spun unde, că mă întreabă lumea ce căutam la mall-ul din Constanţa, pe timp de criză), Kristen Stewart (o ştiam din „Camera de refugiu”, cu Jodie Foster, unde juca pe atunci rolul fetiţei astmatice) are o faţă de parcă s-ar abţine continuu să nu dea drumul la gazele care îi bântuie stomacul.
Lângă ea, Robert Pattison, proaspăt scos din găleata cu fond de ten, o face pe Stewart să pară geniu al interpretării: incapabil să mimeze interes pentru subiect, darăminte sentimente, actorul britanic chinuie două ore publicul adolescentin, care pozează disperat ecranul de câte ori apare Taylor Lautner, şi apoi pupă iPhone-ul.
„Hm…”
Ah, da, prefer să fiu dezamăgită de Liz Taylor: ar fi putut măcar să scoată măcar o notă falsă în „Pisica pe acoperişul fierbinte”; Paul Newman – nu avea NICIODATĂ voie să moară; Marlon Brando – oare mai trebuia să şi joace, la ce maxilar expresiv avea?!
La polul opus, filmele contemporane îţi garantează regrete adânci ca Dunărea. De curând, în „Killers”, frizând post-modernismul, Ashton Kutcher are chiar un moment în care aproape iese din convenţie şi simţi că vrea să-ţi spună că şi el este plictisit de imbecilitatea pe care o joacă.
Aidan
Aseară priveam interzisă o mizerie de film despre „Beatles”, care amesteca „rezumatul Beatles” cu romanţările de rigoare: un Lennon mai coleric decât era cazul, un McCartney cu aspect de şobolănel şi personalitate nulă, istorioare inventate şi hăcuieli nemiloase a unui subiect, cred, prea amplu, ca să fie redat altfel decât la nivel de documentar BBC, întins pe o durată de 12 ore.
Ok, eram subiectivă, iubesc Beatles la un mod imposibil de descris, dar asta nu face decât să mă simt cu atât mai ofensată (şi ca să nu fiu crezută nebună, totuşi dau notă de trecere lui „Two of us”, din 2000, cu Aidan Quinn în rolul lui McCartney – splendid scenariu, interpretare sensibilă, poate chiar exagerat de poetică).
Acţiune!
Nu pot descrie ce grozav m-am simţit la „A-Team” – film de acţiune, lipsit de nazuri intelectuale, cu nişte cascadorii care contrazic toată logica fizicii.
Mult mai lustruit, „Knight and Day”, cu Tom Cruise şi Cameron Diaz, şi-a bătut capul să ia ochii şi a rămas cu nişte goluri de explicaţii, de zici că doar ce am refăcut experimentul „Total Recall”, văzut de 29 de ori înainte de Revoluţie, şi înţeles abia la a cincea reluare pe Pro Tv-ul nouăzecist.
Prost sau bun, între mine şi film se naşte o promisiune, la fiecare început: ne vom uita unul la celălalt şi cine cedează primul, înseamnă că nu a avut de ales.
Pe naiba, cu cine m-am găsit eu să fac legăminte - filmele astea mint mai ceva bărbaţii însuraţi, altfel cum şi-ar mai pierde oamenii timpul cu ele?!
