Mănăstirea Brâncoveanu, din Sâmbăta de Sus, este cu adevărat o biserică vie, în sensul cel mai adânc pe care îl poate purta un astfel de termen: este un locaş de cult, în care credincioşii, umăr la umăr cu ateii, rămân impresionaţi de măreţia lucrurilor făcute de mâna omului şi inspirate de dragostea lui Dumnezeu pentru noi toţi.
Indiferent de ziua în care ai alege să vizitezi locul, atmosfera de sărbătoare calmă, luminoasă şi spiritualitatea aproape palpabilă fac să te simţi la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus ca într-o biserică la slujba de duminică.
Rugăciuni cu lumină în suflet
Pentru cei care nu au mai vizitat mănăstirea Brâncoveanu să nu creadă că locaşul se află în comună! Trebuie mers – evident, fără a se indica în mod expres asta, în vreun fel, pe vreo plăcuţă, în sat! – către complexul turistic Sâmbăta de Sus, aflat cam la nouă kilometri de localitate.
Însă impresiile neplăcute de pe drum – pe unele porţiuni, stricat – sunt repede uitate atunci când ajungi la mănăstire. Aflată în mijlocul pădurii, aşezarea este un loc minunat, atât pentru cei credincioşi, veniţi pentru a se reculege şi a se ruga, cât şi pentru turiştii veniţi doar să viziteze un obiectiv care, repet, merită efortul de a bate atâta drum.
Cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, bisericuţa mănăstirii a fost construită „pe locul unui vechi schit, menţionat în 1656, pe moşia Sâmbăta de Sus ce aparţinea bunicului domnitorului, vornicul Preda Brâncoveanu”, aşa cum se arată în una dintre plăcuţele montate la intrarea în aşezământ.
Turismul ecumenic, dar şi cel laic au transformat mănăstirea dintr-un loc singuratic într-un adevărat stup de speranţe şi vise. Zeci de oameni vizitează curtea şi clădirile din jur sau se roagă în biserică. Şi toate acestea în tăcere şi cu un respect care dovedeşte faptul că România încă nu s-a sufocat sub muntele de nesimţire pe care, din păcate, îl „vizităm” din ce în ce mai des, oriunde ne-am afla, la şes sau pe creştetul bătrânilor Carpaţi.
Călugării din mănăstire abia dacă îşi fac simţită prezenţa, iar obolul pentru cutia milei, dar şi banii pentru lumânări nu sunt ceruţi de nimeni; pur şi simplu există locuri în care se lasă banii şi se iau lumânările, fără ca acest proces să semene a comerţ stradal, aşa cum, din păcate, în multe biserici din ţară se întâmplă, când cuvintele din Evanghelie se împletesc uneori cu zornăitul mărunţilor daţi pentru a cumpăra lumânări…
În afară de luminozitatea clădirilor, de stilul brâncovenesc de construcţie şi ornare a picturilor din biserică, dar şi a icoanelor pe sticlă, vizitatorii se pot bucura şi de o plimbare pe aleile extrem de bine îngrijite ale mănăstirii.
