Gomez Ipadrillio de Maljunction y Avenido lipăi pe culoar în spatele Elviriei şi, atunci când camerista îi arătă uşa doamnei, el apăsă pe ivăr fără să mai bată. Uşa – încuiată.
„Doamnă! Cocoană!!!) Tăcere. „Sărăntoaco!!! Deschide vrăjitoareo, pentru Dumnezeu, au te fac io s-o deschizi!” Şi pentru că dona Isabella, plânsă şi speriată, tot nu-l recunoscuse: „Hai, sunt fratele bietului meu frate!”
Dona Isabella deschise, cu tot curajul care îi mai rămăsese. Ticălosul, care nu mai călcase în casa asta de la nunta fratelui său, privi la lucrurile de pe pereţi, stabilindu-le parcă preţul şi mormăind. Nici nu fusese să-şi vadă fratele întins pe crivat, dar ştia: fusese otrăvit!
Pe drum, Elviria îi povestise despre spuma ciudată de pe buzele mortului şi îi descrisese culoarea. Era sigur şi, chiar dacă n-ar fi fost sigur, tot urma s-o alunge pe venetică din casa fratelui său!
Neinvitat, don Gomez se aşeză greoi pe un scaun tapiţat cu piele de Cordoba. Se uită în sfârşit la femeie: preţuise deja totul, din priviri. Se şterse neglijent cu o eşarfă de pe spătarul scaunului şi în gând mai adăugă şi eşarfa la lucrurile pe care le va câştiga.
„Ce doriţi, domnule?” – îngăimă dona Isabella. „Mă aflu în doliu şi nu se cuvine a sta în faţa unui bărbat, fie el cumnat!” Don Gomez rânji: „Femeie, poate mâine-ai să încerci chiar Cizma spaniolă, aia care face praf din oase. Ori poate Sfântul Oficiu al Inchiziţiei să-ţi prescrie Fecioara de fier, să-ţi intre cuiele alea-n carne înceeet, înceeeet…”
Dona Isabela se cutremură. „Sfânta Inchiziţie? Ce să aibă cu mine Sfânta Inchiziţie?!” Bărbatul se aşeză mai bine: „Cum crezi c-or să se poarte sfinţii părinţi cu o ucigaşă? Cu una care şi-a otrăvit soţul! Ai noroc: dacă n-ai fi posedată, aşa cum cred, un tribunal civil te-ar condamna la jupuire, să fie de învăţătură şi altor muieri”.
Femeia nu găsi nimic la îndemână decât unul dintre botfori. Aruncă spre bărbat, dar grăsanul se feri iute, în ciuda greutăţii sale. Încălţarea se lovi de uşorul uşii şi izbucni afară, unde Elviria icni scurt, nevăzută. „Cum îndrăzneşti, domnule?! Să pleci din casa mea!”
Don Gomez se hotărî cu greu să se ridice: „Treaba ta. Dar toţi servitorii vor fi bucuroşi să jure că nu l-au otrăvit ei… Şi atunci cine? Vrăjitoarea. O femeie care nu rămâne grea e precis vrăjitoare.” „Sunt nevinovată!” „Mda, poate o să te creadă careva…”
Omul o luă spre uşă, dar se şi întoarse: „Ar fi bine ca până mâine să pleci! Eu nu te zoresc, dar sfinţii părinţi vor fi nevoiţi să-ţi confişte toată averea, după ce, firesc, te vor condamna. De ce să nu scapi, mai bine, iar eu să rămân să păzesc aici moştenirea lui frate-miu?”
Sluga stăpânului mort
Don Gomez Ipadrillio de Maljunction y Avenido se dusese să se culce în iatacul cel mare, după ce-o asigurase pe văduvă că în Spania nu va mai fi niciodată în siguranţă. Din uşă îi mai aminti la ce suplicii va fi supusă, „sigur-sigurorum!”, de meşterii Sfântului Oficiu.
„Cizma spaniolă” nu era de lepădat, dar nici extensia, nici garrocha, nici proba cu apă, toca sau poate potro nu erau cazne prea plăcute. Se spunea că în vremurile noastre nu e torturat nici unul din 100, că la cazne asistă şi un medic, că nu vor fi mai mult de trei cazne şi niciuna nu va fi mai lungă de un sfert de ceas, dar poţi să ştii? Părintele Ignatio de pildă, aflase cică don Gomez, nici nu rezista să vază până la sfârşit şi lăsa altuia cu inimă mai tare să termine trecerea în registru a mărturisirilor…
Dar poate scăpa de acuzaţia de vrăjitorie, îşi mai dădu cu părerea, îmbărbătător, fratele stăpânului abia defunct. Că doar nu suntem tot pe vremea Regelui Carol Secundo, cel fără glagorie, nepotul imbecil al Ioanei Nebuna, căci era născut din legături infame: chiar şi mă-sa a fost nepoata lu´ tată-său! Acela, Carol adică, condamnase odată la rug 21 de eretici!
Nooo, acum dona Isabella ar putea să scape de Sfânta Inchiziţie, să nu fie găsită eretică şi vrăjitoare. Nu, să fie data tribunalului civil, care s-o fiarbă de vie în ulei, pedeapsă publică pentru uciderea soţului.
Dona Isabella se hotărî să-şi bocească pierderea soţului – ce mai pierdere? Fusese un tiran şi nu-i lăsa nimic-nimic! – şi mai ales soarta cea crudă, dar abia ce va fi fost la adăpost. Chemă slugile, însă numai Carmencita răspunse chemării clopoţelului.
Restul se baricadase de frica ei în bucătăria cea mică, aia fără ferestre şi cu cotlonul înfundat. Nu voiau şi ele să fie, Doamne-păzeşte!, torturate în calitate de martori!
Îl chemă deîndată pe domnul Rossini. Genovezul îşi făcea, pentru ce i-o pregăti pronia, cuferele. De când era în casa de Maljunction pusese ceva deoparte…
„Pornim degrabă, domnule”, îl înştiinţă dona Isabella. Italianul se pierdu cu firea: „Stăpână, trebuie să fugi! Eu nici nu vreu să ştiu unde!” „Nici eu nu ştiu - îl lumina stăpâna - dară vom şti împreună. Ia doi rândaşi ca să-mi urce două cufere în vutcă.
„Doar două?!” – se minună omul de încredere al mortului, „Doar două. Mă vei însoţi. Mergem în port. N-am fost niciodată în port… „
Domnul Rossini n-ar fi vrut ca ancheta să desluşească cine anume cumpărase leacul pentru membre pe care stăpânul îl băuse şi care-i cauzase moartea. Dar nici să-şi lege soarta de stăpână: dona Isabella era acum un înecat de care nu trebuia să te legi!
(va urma)
