* Pahar cu apă şi pai, pentru bulbuci *
Nu o dată mi-am făcut părinţii de râs în copilărie. Ori le vorbeam cu „dumneavoastră” de faţă cu străinii care mă credeau traumatizată, că în mintea lor simplă oamenii le spun „dumneavoastră” doar şefilor ticăloşi şi cadrelor militare îmbrăcate în uniformă.
Apoi nu acceptam să mănânc din farfurie metalică, pentru că în capul meu doar căţeii ca Pluto păpau dintr-un lucru care zdrăngănea. Mă enerva tot ce era îngălat, aşa că nu o dată am organizat sertarele oamenilor care ne chemau în vizită.
Bineînţeles, nu mă solicita nimeni în acest sens, şi realizez din plin că gestul era mitocănesc, chit că îl făcea un copil care cerea un pahar cu apă şi pai, ca să facă bulbuci (era maxima fericire), iar dacă gazdele nu aveau unul din instrumentele de mai sus, trebuia să mă refulez cumva, da?
* Şezi! *
Dar trebuie să recunosc că cea mai mare carenţă pe care o manifestam era faţă de jeg. Uram jegul slinos, cel care dovedea respect în exces pentru mobile şi pentru imaculatele cârpe de praf.
Ca fapt divers, mă întâlneam cu mizeria în special în casele de intelectuali, toţi oameni fini, cu pretenţii de la viaţă, şi care clar nu se înjoseau prea des să-şi frece podelele şi covoarele.
Fiinţă elegantă, mămica îmi dădea câte un ghiont şi aşeza o Elena mârâind la o masă plină de firmituri tari, de pâine şi salam, de îmi venea să căpiez, mie şi strămoşilor mei basarabeni care presupun că-şi frecau izmenele săptămânal, de le găureau cu spălatul.
Ordine şi haos
Să nu creadă cineva că la noi acasă era farmacie. Mămica spăla ca apucata, iar nouă, copiilor, ne revenea misiunea nobilă de a-i da permanent de lucru.
Şi era simplu, pentru că rar am întâlnit om mai dezordonat ca mine: îmi este cu adevărat imposibilă operaţiunea de plasare, de pildă, a tricourilor la tricouri sau a bluzelor cu mânecă lungă – la bluze cu mânecă lungă.
În dressingul pe care cu mândrie l-am cotropit, rafturile haotice îmi aparţin, iar cele meticulos-ordonate, pe categorii de vârstă şi culoare a hainelor – sunt ale iubitului meu.
În copilărie era mai simplu, că nu descoperisem încă ce greu este să fii cochetă, aşa că dacă mă supăram, intram in dulap, stăteam 5 minute pe tricoul şi bluza de vizită şi ieşeam victorioasă, ca după meditaţie.
La fel de haotică eram şi cu jucăriile, mama rezolvând spartan problema şi anunţându-mă într-o zi că a venit Moş Crăciun şi a luat lada mea cu jucării, s-o ducă la alţi copii, mai mici. După ce am recapitulat mental câte erau stricate, m-am gândit că plozii ăia nu au făcut o afacere prea bună, şi nu m-am supărat.
Am cerut însă imperios să-mi dea mielul de cauciuc, cât pumnul, cu care făceam baie. Evident, când mi-am văzut sacii în căruţă, i-am dispreţuit încă o dată pe copiii care aleseseră doar cu jucăriile naşpa.
„O lingură curată, vă rog! …alta!”
Să mă întorc. Cu mizeria nu mă împăcam însă neam. Pentru că mă ştia ţicnită, mama (fată deşteaptă!) mă folosea aproape josnic, târându-mă în vizită la oamenii pe care nu îi plăcea şi de la care nu îşi mai dorea alte invitaţii.
Şi după ce refuzam finuţ să mă şterg pe mâini pe prosopul de bucătărie („Pentru că e mur-dar”), sau rugam „Puteţi să-mi spălaţi linguriţa, vă rog? Ştiu că e curată, dar…” - de m-ar fi scuipat bietele femei în ochi -, în cazul în care individele aveau nervii tari şi ne mai chemau o dată, le făceam curăţenie.
Ceream un păhăruţ cu apă şi pai - pentru făcut bulbuci -, şi, cum nu aveau, solicitam cârpa de praf. Lumea era a mea, iar gazda cred că şi-ar fi dorit ca avortul să nu fi fost interzis prin lege în momentul conceperii mele.
„Ce copil!”, ar fi zis doamnele împuţite cărora le călcam pragul. „Da”, roşea mami, „nu ştiu de ce face asta. Acasă nu e deloc aşa”.
Obsesia mea a fost însă apreciată când mă aşteptam mai puţin. „Facem Revelionul la B.***?”, l-am auzit întrebând pe tata. „Nu, a zis Elena că ea s-a lipit de lucruri la B.***, deci e prea slinos”, răspundea resemnată mama.
„Dumneavoastră duhniţi aşa tare?”
O spun încă o dată – vârsta nu schimbă nimic. Suntem identici cu cel care am fost în copilărie.
Pentru cine nu mă cunoaşte, biroul meu este simplu de reperat: este cel mai dezordonat din toată redacţia, de-mi curg foile, documentările vechi, mapele de presă şi niscaiva ziare de pe el. Ordine nu fac decât o dată la doi ani, pentru că timp de o săptămână, cât nu cresc alte buruieni pe masă, nu mai pot să scriu nimic, iar inspiraţia mea sparge sămânţă la meci.
Nu pot însă nici să respir liniştită lângă un individ pe care îl simt împuţit, duhnind discret a ceapă prăjită în ulei refolosit.
Ok, toţi avem păsărele, ce dracu’, trebuia să îmi placă să citesc Kant şi să-mi curgă mizeria în barbă?
