Interviu cu scriitoarea şi jurnalista Violeta Ionescu
- Cui datoraţi pasiunea pentru scris şi care au fost cele mai mari realizări în acest domeniu?
- Un timp, viaţa mea a fost legată de culoare şi de muzică. Am pictat, am cântat la pian, am compus muzică, pe versurile mele sau ale prietenilor mei, poeţii de la cenaclul „Ştefan Petică”. Am scris poezie, pe care nu am avut curajul s-o public, decât sporadic, în diferite reviste. Cu timpul, am devenit din ce în ce mai prozaică... Am „făcut” doi băieţi cucuieţi... Am văzut ce înseamnă, pe lângă gospodărie, munca la un roman - cu aşa ceva am debutat în volum. Şi cea mai mare realizare era... când găseam ultima frază.
- Aţi fost, o perioadă, jurnalist. Cum vă amintiţi acum de experienţa numită „Viaţa liberă”?
- Pentru mine, „Viaţa liberă” a însemnat o altă viaţă. Am devenit jurnalist prin forţa împrejurărilor şi cu impulsul benefic al Domnului Radu Macovei (cu D mare). Am învăţat cum se face asta, „văzând şi făcând”. Au fost cei mai frumoşi zece ani din viaţa mea. În tot acest timp am scris pentru ziar, mai puţin pentru mine. Pentru mine am scris şi am publicat după pensionare... adică după 2001. Până atunci, am trăit un vis.
- Aveţi mai multe volume publicate. Cum se naşte o carte?
- Am publicat două romane: „Legendele nu se scufundă” şi „Diocleţian, fiul lui Jupiter”, o carte de proză scurtă - „Vulnerabila uitare”, două de memorialistică - „Un pilot subtil: Ion Ţarălungă - in memoriam”, „Şi eu am fost în Icaria. Mărturii ale aviatorilor care au fost cândva un punct pe cer” şi una enciclopedică, „Sărbătorile antichităţii”, un studiu comparat al religiilor antice din spaţiul mediteranean de până la oficializarea creştinismului (325 d. Hr.). Multe sunt încă în calculator, aşteptând ultima frază... Cărţile se nasc ca Athena sau Minerva, din capul creatorului. Prima dată sunt reci, ca flacăra luminii cereşti de la Ierusalim... Apoi se materializează, se încălzesc, devin fierbinţi, dacă suscită interes, după care încep din nou să se răcească. Din când în când mai luminează, dacă le reciteşti. Mie, cel puţin, îmi provoacă această senzaţie, de lavă. Ce vulcan poate să o scoată la suprafaţă, dacă nu cel care are deschisă o fereastră spre cer?
- Ce le spuneţi tinerilor care vor să devină jurnalişti?
- În primul rând... să pună mâna pe carte! Nu poţi să dai dacă nu primeşti, aşa cum nu poţi primi dacă nu ai dat tu mai întâi. E vorba de pasiune. Cuvântul înseamnă putere. Trebuie să ştii să-l manevrezi, ca să nu devină un bumerang. Nu te duci să iei un interviu cuiva despre care nu ştii nimic, dar întotdeauna asociezi ceea ce-ţi spune cu ce ţi-a rămas în cap după ce ai uitat tot... Nu scrii ca să te afli în treabă despre un domeniu pe care nu-l stăpâneşti îndeajuns. Documentarea e importantă, dar intuiţia e necesară. E nevoie de fler.
- Cum este Omul Violeta Ionescu? Ce preţuiţi, ce detestaţi?
- Când scriu, nu contează dacă planeta se învârteşte. Pentru mine nu există grade de prietenie. Toţi cei apropiaţi mie îmi sunt la fel de preţioşi. Din păcate, din ce în ce mai mulţi dintre ei au trecut pragul de dincolo şi nu mai pot să le spun cât i-am iubit. Detest asta, ştii?
- Aveţi un vis? Cel mai mare…
- Îmi doresc ca volumul doi la Diocleţian să nu rămână nepublicat. Iar cel mai mare vis e să mă trezesc într-o dimineaţă la Split... Am scris despre Splitul antic şi despre cel din secolul XIX. Mi-aş dori să caut aceste imagini în Splitul actual… Cred că m-aş simţi ca acasă.
- Cand vi se pare greu, ce vă ajută să mergeţi, mereu, mai departe?
- Greu îmi este să-mi depăşesc inerţiile.. Nu pot să cred că atâta bogăţie de informaţie şi atâta frumuseţe se vor pierde într-o zi, cât ai clipi. Există un scop, pe care nu-l înţelegem. Există o taină mai presus de noi. Vezi, eu am scris. Dar vine o vreme când te întrebi: qui prodest? Cum, asta e tot? A folosit cuiva? Nu cumva e... nimic, pe lângă ce aş fi putut face în viaţă, dacă nu scriam?
Astăzi, la aniversare, îi mulţumim doamnei Violeta Ionescu pentru lecţiile de presă şi de omenie pe care ni le-a oferit, de-a lungul timpului. La mulţi ani!
