Dona Isabella de Maljunction simţi atunci Moartea venind fluierând distrat undeva dincolo de ziduri, fără grabă, ca atunci când porumbelul se zbate fără rost în cuşcă: ori zace, ori dă din aripi, îi va veni cât de curând rândul! Ar fi putut să se aşeze pe un scaun şi să aştepte.
Fetele aşteptau lângă ea, plângând. „Doamnă, bună doamnă, înduraţi-vă şi alungaţi-ne dintre străini, înapoi acasă!”, îndrăzni Alicia. Nici doamna nu era printre prieteni, dar nu se putea întoarce „acasă”!
Domnul Rossini luă însă iniţiativa: „Acum trebuie să ne ascundem de piraţi! Când vin necredincioşii, chiar şi Sfânta Inchiziţie îi aşteaptă politicoasă ca să mănânce tot din farfurie! Să încercăm să intrăm într-o casă mică – palatele vor fi primele prădate! Vă rog să mă credeţi, am mai văzut aşa ceva!”
Obrăznicia briganzilor era acum cu totul nemăsurată: de obicei atacau satele mici de pe coastă, fără apărare, şi asta pe timp de noapte; acum era seară şi marele Cadiz se putea apăra! Dar contesa se temea şi de miliţiile înarmate spaniole, se temea de orice!
Coborâră în umbrele tot mai lungi ale serii. Oraşul uriaş, cocoţat pe stânca decolorată, părea pustiu. Nici clopotele catedralei, nici ale celorlalte biserici, nu băteau însă a primejdie – plecase oare chiar toată lumea din cetate?!
Aleseseră străduţele mici. Fetele târau genţile mari de piele, căci trăsura fugise între timp, cu cufere cu tot. Nu erau soldaţi, nici piraţi, dar riscau să dea aici peste disperaţi din prostime, care să le ia gâtul doar pentru a pune mâna pe hainele lor. Contesa nu mersese niciodată cu piciorul pe străzi şi asta i se părea a fi un vis nou. Nu aveau arme: era un vis rău!
„Ce este asta?” – întrebă stăpâna, citind o firmă. Numele armurierului i se păru cunoscut. Da, soţul ei îi comandase chiar aici o spadă scumpă, din oţel de Toledo, cel care se căleşte în sângele şi pe pielea sclavilor. Omul le rămăsese dator!
„Ne este dator!” – anunţă doamna, bătând hotărâtă în oblon. Şi pentru că nimeni nu deschidea, domnul Rossini forţă oblonul cu umărul: poate găseau acolo arme: unde se găsesc arme, dacă nu la armurier?
„Cum de nu ne-aţi părăsit?”, îl întrebă contesa, intrând prin uşa acum deschisă. „Să fiu cinstit cu domnia voastră, am jurat cumnatului vostru că priveghez să plecaţi în întregime din Cadiz.” Şi pentru că doamna păru mirată, adăugă: „Am primit ceva bani de la don Gomez, dar o să mai primesc. Cred…”
Nu, nu erau arme. Doar o arhebuză de model pentru clienţi, pe care Rossini nu ştia s-o mânuiască.Dar măcar era bună să pună la respect prostimea. Două pistoale slinoase apărură chiar atunci când era să plece. Fuseseră învelite într-un covoraş de Buhara.
