Încet-încet, zilele blândei ierni de până acum s-au rostogolit cenuşiu spre sfârşitul lui „Gerar”. Ger? E de doar două-trei zile. Zăpadă? Da, i-am simţit deunăzi atingerea pură, catifelată… Am simţit-o aproape, încolo mai spre nordul judeţului, de-abia acum o săptămână. S-a întâmplat, pe undeva pe coclaurile, prin râpele împădurite de pe la Moscu - Tg.Bujor şi Băneasa. De alaltăieri însă, cum ştiţi, vântoasele dinspre nord au hălăduit nebune, împletind fuioare de omăt peste dealuri şi văi. E alb, e ger, e vreme da stat la gura sobei şi de sorbit dintr-o cană cu vin fiert, ar zice unii, zgribulindu-se, brrr!... E vreme de hălăduit pe coclauri, ar spune însă vânătorii. Ah!, cât au aşteptat ei să ia în sfârşit la frământat omătul de sub picioare. Nici n-au stat pe gânduri şi au pornit în pribegia lor ancestrală cu dăsaga şi cu flinta-n spate. E ger, e viscol?, nu-i nicio problemă. La drum!
Astăzi, urmează să fie ultima răfuială cu urecheaţii stârniţi de prin crovurile săpate prin mirişti, ogoare noi cu semănături şi arături adânci. Acum o săptămână, ploaia şi vântul i-a făcut scăpaţi pe bieţii iepuraşi. Duminica trecută, însă, în Pădurea Rediul Dogarului, ce ţine de fondul de vânătoare Băneasa, o armie de vreo 30 de slujitori ai Dianei au întinat în felul lor albul neprihănitei zăpezi din râpele de la Moscu şi din minunata Pădure a Rediului Dogarului.
A fost o desfătare. Încremenisem cu fierul rece al armei în mână, cu respiraţia întreruptă de emoţie, când, după hăuliturile gonacilor şi scheunatul căţeilor noştri, la o azvârlitură de băţ, cumva sub coastă, am auzit respiraţia puternică a unui mistreţ capital, solitar. Aveam apoi să aflu de la alţi ortaci, de prin alte posturi de pândă de la Moscu, din pădure, că fuseseră patru jivine foarte aproape de linia de vânători, de mine. Ne-au amuşinat, au analizat situaţia în felul lor şi au scăpat. Am fluierat un pic a pagubă şi am pornit spre Rediul Dogarului. Ne-am strecurat pe poteci încă neumblate de după ninsoare, ne-am aşezat muţeşte în standuri. Aşteptarea a durat preţ de vreo oră. De două ori, pădurea a hăulit cu liniştea-i spartă de câteva bubuituri. Ne-am adunat încet, întrebând ce s-a-ntâmplat, dacă s-a-mpuşcat ceva. Se întâmplase: două jivine căzuseră jertfă pe altarul zeiţei noastre. Le-am cinstit cum trebuie, am stropit izbânda cu un pahar cu vin roşu, după care am plecat spre casele din oraş, având în ochii minţii luminile albe ale zăpezilor pădurii. Azi, mâine, iar, la luptă cu gerul şi crivăţul. Îi e cuiva frig sau teamă? Aş!
