Maldito ştia ce trebuie să facă: înfundă repede, cu praf de puşcă, până la refuz, tunul-ancoră şi mai căuta bucăţi de fier pe care le aruncă în buza balimezului. Când tunul, prea-plin, va crăpa, corabia lor se va duce pe dată la fund, aducându-le o moarte mai dulce decât din mâinile piraţilor mauri. Dar Maldito va aştepta până în ultima clipă să pună foc: mai era timp să ucidă câţiva necredincioşi... Sălbatecul matroz încărcă şi arhebuza şi espignola şi celălalt pistol cu cremene şi le piti la îndemâna sa, la prova.
Maldito era singurul de pe puntea lor care ştia ce-i aşteaptă. Lumea marinarilor era plină de poveşti despre răutăţile piraţilor europeni, când puneau mâna pe echipaje şi se încingeau la veselia de a chinui, de a ucide, de a silui călătoarele.
Dar în atac ei preferau să înfricoşeze doar, trăgând salve de tun înspăimântătoare, însă chitind catargele sau ochind peste. Sau apropiindu-se cu pavilion blajin, schimbat însă, odată ajunşi alături, cu acel macabru şi vesel Jolly Roger, steagul negru cu cap de mort. Sau roşu cu săbii de abordaj încrucişate, sau cu inimă îndrăgostită, picurând, sau vreun schelet inimos, alb pe fond negru, ori o mână însângerată şi alte mărci ale pirateriei.
Dar în cazul berberilor aceştia sălbăticiţi, a cruzilor mauri, credincioşii întru Allah, sub stindardul verde cu semilună, ştiau doar să ia câţi doar sclavi le încăpeau în feluca îngustă, robi pe care să-i vândă apoi, după stare, putere ori meşteşugurile ştiute – chiar şi cel al scrierii, în Alger. „Marfa” în plus – la fund!
Singurateci, cei din aceste mici echipaje, de pe vase extrem de rapide, cu pânze care aduceau vântul chiar şi împotriva vântului, corăbii joase care despicau frumos apa, aceste nave nu capturau nave şi nu schimbau echipaje: robeau sau ucideau şi scufundau.
Şi feluca aceasta ajunse lângă bordul lor în linişte. Pe puntea piraţilor, vreo 10 inşi în straie albe şi albastre sau dungate cu roşu se holbau la nava care plutea aproape scufundată. Să fie vreo navă de război nouă, care mergea pe sub apă?!
Servitoarea Alicia leşină atunci când o pală de vânt mirosind a pilaf condimentat o lovi ca buzduganul. Pilar, viitoarea măicuţă Lucia, văzu braţele goale cu muşchii tari ai bărbaţilor, pieptul gol cu pielea tuciurie, şalvarii suflecaţi care lăsau să se vadă piciorul gol şi leşină: nu văzuse bărbat dezbrăcat nici în icoană! Dona Isabella îşi privi hainele bărbăteşti, îşi văzu cu ruşine braţele dezgolite şi îşi pierdu îndată, cu ciudă şi spaimă, cunoştinţa.
(va urma)
