Lua-m-ar Fiscul!

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

M-a pus Fiscul să-mi plătesc datoriile. M-a somat, m-a ameninţat că mă execută silit pentru 900 de lei (ajunsesem ultimul cu bani de dat, tocmai ce-şi stinsese Patriciu ultimele litigii financiare) şi pentru vreo treizeci şi ceva de zile de întârziere mi-a aplicat penalităţi. Cam 200 de lei, ce potenţa mea financiară! Însă nu aceasta este ideea: dacă băieţii aşa consideră, aşa facem, chiar dacă nu suntem în Statele Unite ale Americii şi ne mai putem tăvăli Trezoreria în nisip. Nu eu, ci gagiii care plătesc la Sfântul Aşteaptă. M-a şocat (ce termen stupid, m-a intrigat, de fapt) paradoxul că Finanţele, acest plural cu fuste, vor să le dau din buzunar, dar să le lipesc direct pe frunte, că nu se poate şi cu cardul.

Oi fi de pe altă planetă, dar până să ajung la ghişeu nu auzisem că la casieria Direcţiei de Finanţe Publice (sper că i-am nimerit titulatura, nu că mi-ar păsa) nu se poate folosi bucata de plastic cu magnet. „Cu cardul? A, nu se poate, îmi pare rău!”, cam aşa a reacţionat Mister Funcţionarul, altfel un tip sociabil, cu zâmbetul şi politeţurile la el. Mimica îl trăda. Când l-am întrebat de POS, s-a minunat de ca şi cum aş fi cerut elefanţi cu fildeş la mâna a doua şi câini dingo în ditamai Trezoreria. Chiar aşa, nu găseşti la Zoo Galaţi asemenea fiinţe exotice, deci este imposibil să te împiedici de Mowgli la coadă la amenzi şi impozite.

Omul de după computer a încercat, totuşi, să se implice şi mi-a sugerat să caut un bancomat la vreo 400 de metri de epicentrul vorbirii. Recapitulez: eu, contribuabilul lui peşte prăjit, dator la statul lui colivă fiartă, trebuia să fac fitness (eventual, jogging, ca să nu-mi pierd locul la coadă) pentru a descoperi o cutie a pandorei poreclită ATM şi abia apoi să revin la casieria ţării care mă vrea. Mă vrea şi mă are exact în poziţiile în care doreşte, că eu sunt prea prost ca să ies în stradă şi s-o înjur de mama dracului. Eu, dacă ies la miting, fac dirty-dancing cu Pinguinul şi când strig „huo, golanilor!” mă buşeşte râsul că poate m-o vedea mama la televizor.

Doamne, ce-am mai divagat! Nu era simplu să-mi pot achita impozitul cu instrumentul cu care sunt salarizat şi să ne vedem fiecare de treabă? Eu continuam să muncesc, statul să mă fraierească şi, în acest colţ de pagină, am fi râs iarăşi liniştiţi de chiloţii Sânzianei Buruiană.

Citit 820 ori Ultima modificare Joi, 11 Aprilie 2013 16:51

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.