* Sezonul estival este în toi, asemenea restaurantelor care-şi îndoapă clienţii cu resturi alimentare, cu pulpe ţinute în congelator douăzeci de ani, aşa cum se întâmpla imediat după ’89, când prietenii noştri de peste Atlantic ne-au trimis la preţuri-cado-cado caroserii de găini care făcuseră Primul Război Mondial. Dacă pe litoral mă aşteptam să găsească băieţii cărniţă alterată, niciodată n-aş fi crezut că asemenea apucături ar putea escalada altitudinea culturală a Păltinişului. O mare de oameni a ajuns la spital din cauza unei omlete blestemate, vă repet, la câţiva paşi de bârlogul marilor filosofi ai neamului, acolo unde spiritul lui Heidegger bântuie încă de prin anii ’70. Brusc, îmi vin în tărtăcuţă următoarele concluzii:
1. Omleta nu ştie carte, chiar dacă o injectezi cu mărar, ceapă şi ardei gras.
2. Restaurantul n-a fost şi nici nu va fi vreodată frate cu românul, aşa cum şi-a permis, la un moment dat, codrul. Iar frăţia pădure-românaş a fost pălit la apariţia lui Attila.
3. De ce restaurantul nu se va afla niciodată pe lista scurtă a gospodarului din spaţiul carpato-danubiano-Ponta? Simplu: dacă potolul este bun, cu siguranţă trage tare la buzunar; în caz că e ieftin, n-are gust pe măsură; când te-ai păcălit că stă bine şi ca preţ, şi ca impuls la nivelul papilelor gustative, e infestat cu Salmonella.
4. Mă întreb dacă Liiceanu sau Noica, la finalul unei zile epuizante, a intrat pe uşă şi, fără să dea bineţe, i-a strigat neveste-sii, fă, ce ai gătit azi? Am scris ca nebunul toată ziua, sunt transpirat tot, iar tu nici nu te-ai apropiat de aragaz? Bine, mă duc înapoi la cenaclu, cu băieţii, crezi că te-am luat ca să meditezi toată ziua la nemurirea sufletului fără să iei în calcul interacţiunea leuşteanului cu borşul de putină?
5. Bărbaţii, oricât de gurmanzi ar fi (mă refer la foamea de lectură), e nişte iubitori de înţelepciune. Vinovată de acest dezacord nu poate fi decât Elena Cârstea.
6. Nu mai mâncaţi, nene, la all-inclusive! Păltinişul nu are, dar orişicât.
