Populaţia oraşului care nu avea ce face între orele 10 şi 12 s-a minunat ieri ca la urs la o simulare de extorsiune a unui degajament. În valea Ţiglinei s-a lăsat cu elicoptere, ambulanţe, pompieri, groază şi, poate cel mai important, cu lacăte pe uşa unui supermarket. De fapt, cam aceasta a fost concluzia, un dialog imaginar derulându-se după cum urmează:
- Ce faci, nene, ce-i cu incendiul ăla de la Rocadă? Văd că e zarvă mare... Au murit mulţi oameni?
- Eh, n-am putut să-mi mai iau kefir... O să-mi cumpăr abia după douăşpe, atunci când va redeschide. Şi, dacă tot am venit şi trebuie să aştept, cred că o să plec acasă şi cu un kil de mere.
Sunt prizonierul câtorva concluzii după exerciţiul filmat şi fotografiat de colegii din mass-media:
1. Apreciez munca tuturor instituţiilor statului care stau de gardă pentru orice Gigel sau Dănuţ, de ce nu, care în orice moment poate să dea foc la ţară, să sară în aer, să înghită cozonacul înaintea petului de vin, să adoarmă în ger, pe o canalizare, în speranţa că va fi identificat şi salvat. Oamenii care extrag alţi oameni din ghearele morţii suferă de un început de îngerificare.
2. Din nefericire, la ultima extorsiune (mă joc cu acest termen idiot din cauza Internetului) apărută pe bune, pe carne vie, scuturile s-au zbătut, însă au derapat prea mult, au patinat, au fost depăşite, au pierdut la scor. Este vorba despre cazul Colectiv - lanţul slăbiciunilor a plecat de la nişte funcţionari nemernici din cadrul Primăriei Sectorului 4 din Bucureşti şi a ruginit în camerele de primiri urgenţe din spitalele capitalei României. Antrenamentul este mama învăţăturii, dar expunerea lui în presă mi se pare inoportună: ne jucăm prea mult de-a dacii şi romanii, oferim şi declaraţii sforăitoare, iar la apariţia covurluienilor, specie care nu e pe cale de dispariţie, nu prea ştim de unde să începem numărătoarea găurilor din sistem.
3. Nu luaţi în seamă textul de faţă. Era doar o simulare de concizie. Habar n-am dacă mi-a ieşit.
