Colegul de serviciu - fatalitate, ce destin! - nu ţi-l poţi alege, nu e precum vecinul de scară (vă/ne separă măcar un perete de chirpici) sau de stradă, iar dacă împarţi cu el acelaşi birou, e limpede - se poate spune, fără tăgadă, că munca duhneşte. Mă rog, miroase, îndoaie sinusurile, ca să alunec spre o exprimare academică...
Inginerul american Edward Murphy, cunoscut îndeobşte după numele de familie, poate sta la originea oricărei maxime pe bază de împrejurean de serviciu aflat în relaţii defectuoase cu normele de aplicare a sănătăţii (celor din jur). Ele ar putea arăta cam în halul următor:
1. Dacă există vreo posibilitate ca al tău coleg de lucru să răspândească izuri repulsive, atunci el nu va nimeni niciodată dezodorizantul. Chiar şi peste epiderma divorţată de apă şi săpun. Aşa am înţeles că se practică în mediul urban, de la Burebista, Glad şi Menumorut încoace. Guri rele.
2. Dacă există posibilitatea ca vreun coleg de muncă să încerce să fie glumeţ şi să te ţină în poante zi de zi (poate chiar reuşite), acela va fi cel mai probabil individul la care am făcut referire până acum. Şi nu te va slăbi deloc până la terminarea bancului, ba chiar va insista să râdeţi împreună, eventual lipiţi, umăr la umăr, deşi, în condiţiile potrivnice deja descrise, nu ştiu cât de mult ar mai zăbovi simţul umorului. I se pot ascuţi tălpile, se vaporizează.
3. În eventualitatea în care eşti victima unui accident antiigienic (ai rămas fără apă, ţi s-a terminat brusc deodorantul, ţi-a fost lene să..., de fapt, nu trebuie să promovez o asemenea atitudine; ar însemna să îngroşăm rândurile reprezentate de cetăţeanul-problemă), bănuieşti cine îţi va atrage atenţia că miroşi a transpiraţie? O singură carcasă umană îşi va permite acest lux, coleguţul care până atunci te-a împins până la limita internării, humanoidul care ţi-a siluit aparatul olfactiv, tocmai el. Policalificatul Murphy a avut dreptate şi de această dată. Nu putea fi şomer ăsta, dom’le?
