Mi se făcuse recent poftă de hrană nesănătoasă, de multe E-uri, de calorii în exces, de așa-zișii diavoli alimentari împroșcați zilnic cu aghiasmă în advertising. Să fi fost și eu o victimă a efectului de bumerang pe care-l creionează nesfârșita ofensivă a nutriționiștilor și a locotenenților acestora? Nț, pur și simplu îmi era o foame de lup nedomesticit și mă simțeam capabil să înfulec o cisternă de cartofi făcuți în baie de ulei și de ceva crispy. Vă place termenul? Habar n-am de la ce vine, nici nu m-am ostenit să aflu, am lăsat-o așa, în grija fast-dicționarului cotidian. Când simți că stomacul ți se lipește de tatuajul de pe spate, crispy sună a crocant, picant, salată de bouef, ciorbă de burtă, mititei și muștar la discreție. Prin urmare, am intrat grăbit într-o incintă în care miroase a de toate, nu una de primă mână, deci n-o vezi la televizor. Nu-i nici mec, nici cheiefsi, dar e destul de cunoscut în Galați.
Am văzut salatele, m-am holbat pe lista meniurilor și mi-a fugit subconștientul după un băiat de după tejghea, echipat ca domnișoarele care vindeau mâncare urgentă, dar care se ținea de un mop neastâmpărat. Ce salate, care sosuri? Îl tot urmăream pe individ care, pe lângă două lupinguri de spălător, conversa cu clienții - le sugera un pachet, un sendviș și își mai masa intrarea din cele două nări cu care a fost echipat la naștere. Se vedea că e convalescent după o puternică gripă, iar spiritul patern nu-i dădea voie să-și alunge mucii cu răceală. Paleta cromatică era asigurată - albul venea de la tzatziki, roșul incandescent de la sosul iute, iar verdele de la sursa tipului cu bonetă de ajutor de bucătar responsabil cu igiena. Hm, să mă concentrez pe fata care îmi va împacheta șaorma, trec eu și peste această pictură naiv-vâscoasă... Ceilalți participanți la spectacolul bolului alimentar își vedeau liniștiți de treabă, intestinele îmi băteau cu furculița în țeavă și număram secundele până la despachetarea carcasei de grăsimi saturate. Miam, miam!
Totuși, ceva era putred, preparatul îmi întârzia suspect de mult, iar fetele din poveste erau implicate până la gât (nu până la nas) în alte proiecte nutritive. Îmi va veni imediat rândul, îmi tot spuneam, transferând o undă de optimism către aparatul digestiv. Deodată, răsare de după tejghea exhibiționistul mucos – Domnu’, cum să fie? Cu toate sosurile, vreți și un suc? Își pusese mănuși de unică folosință. Transparente. Foamea câștiga, greu, împotmolit, dar câștiga.
