(odovania sfântului nimic. la mormântul lui Nichita Stănescu. 31 de ani de la moarte)
Mai întâi, stau încet... şi mă uit înapoi,
cer şi iau cât e-n stare un suflet să ducă,
strâng şi iau cât cuprinde un gând şi un vis,
cât mi-i dat pentru prima şi ultima rugă!...
Mai întâi, stau încet... şi încerc să pricep
cum se face un punct şi începe-o s/clipită,
cum "nu este" dispare-ntr-un alt fel de "fel",
şi cum "este" apare-n des/creşterea vidă!
Mai întâi, stau încet... şi încerc să aud
şi să văd cât (nu) poate cest fel să se-ntindă,
cât ştie, cât vrea, cât mi-i dată şi cum
hohotirea lui nimeni/nimic în oglindă!
Mai întâi, plec încet... şi mă dau din oglinzi,
şi mă uit înainte: ce moarte măruntă!...
şi mă rog să nu piară cest fel de alt "fel"...
şi ce viaţă încearcă-n zadar să s-ascundă!...
Mai întâi, stau de tot, nu mă uit înapoi,
nu mă uit înainte... dar cine să ducă,
punct cu punct, o fărâmă de gând şi de vis,
cât i-i dat pentru prima şi ultima rugă?!
