Doamnă, fie-ţi bună dimineaţa toată...!...
Ceastă dimineaţă, ca un fel de ler,
bate la fereastră, pune la muşcată
două vorbe calde: veşnic, efemer!...
Nimeni nu pricepe că pot sta alături
ceste două vorbe, n-are când şi cum...
când le iei în casă, le înşiri, le mături
şi le-arunci la foamea domnului Postum,
nimenea nu crede, când aceste două
laolaltă-s, toate-s, şi în cald, şi-n frig...!...
[luna-i tot (de)plină când (s)-arată nouă...
când (ne)tot e totul, şi-i ne(tot) nimic!]...
Toată dimineaţa fie-ţi bună, doamnă...!...
Efemerul veşnic, încărcat cu ler,
vine la muşcată, stă şi (se) condamnă
la postumitate: veşnic efemer!
