Mahalaua cu ieşire prin clasă
Foto: Foto Valentin Kozak

Mahalaua cu ieşire prin clasă
Evaluaţi acest articol
(24 voturi)

Din spatele nostru, tot de pe trotuar, năvălesc o droaie de copii mici şi gălăgioşi. Pestriţ îmbrăcaţi, vreo patru-cinci băieţi se strecoară pe lângă noi, prin stânga şi prin dreapta. Văzând în faţă drumul liber, o rup la fugă pe uliţa pietruită, care coboară spre malul Bârladului, prin mahalaua îmbâcsită de fum a romilor ursari de la Iveşti. Ghiozdanele colorate le saltă alandala, în spate, la fiecare pas. Râd zgomotos şi strigă unii la alţii în rromani. Unul singur, rămas mai în spate, e supărat şi îşi ameninţă cu pumnul ridicat tovarăşii de fugă. Toţi ceilalţi râd. De el, se vede treaba. După ce au parcurs vreo jumătate de uliţă, se opresc la o răspântie. Vreo doi îşi trag căciulile de pe cap şi, sprijiniţi cu mâinile pe genunchi, gâfâie din greu în aerul rece. Sunt copii de romi care se întorc de la grădiniţă sau de la şcoală, din clasele primare. Şi cum noi am ajuns aici un pic după ora 12.00, ţigănia e toată numai zarvă de elevi scăpaţi de la ore.

Ceilalţi copii, pe care părinţii nu i-au dat încă nici la grădiniţă, nici la şcoală, scot capetele, curioşi, din spatele gardurilor scorojite. Trag şi ei cu ochiul, pe unde apucă, la „ăştia mari“, care povestesc despre planete, despre fluturi coloraţi şi despre serbări cu Moş Crăciun, despre „doamnele“ care le-au spus cutare sau cutare lucru şi i-au învăţat cum să-şi lege şireturile la adidaşi cu fundă.

În mahalaua romilor ursari. Neîmblânzitul Mădălin şi verii săi

Pe Mădălin, amiaza îl găseşte dând ture prin ogradă. E îmbrăcat ca fetele din cap până în picioare. Din fugă, îşi afundă sandalele de gumă în noroiul gros. Hainele au fost ale soră-sii mai mari, Cristina. Fata are 9 ani acum, a mai crescut, aşa că pe ea n-o mai încap. Dar pentru el, la cinci ani, sunt numai bune. Şi cum maică-sa şi taică-su nici n-au avut bani să-i cumpere haine de băiat, Mădălin a rămas cu astea. Oricum, e prea mic el ca să-i pese de ceea ce îmbracă. Tot ce-l interesează acum este joaca. După ce oboseşte fugind prin curte, se caţără alene în căruţă, pe o roată de cauciuc, şi se aşează pe capră, unde-şi trage răsuflarea. Câteva clipe şi-i gata odihnit! Cu o sclipire nouă în ochi, se apleacă în faţă şi începe să răscolească patul de hlujeni de pe fundul căruţei. Şi o vreme o ţine tot aşa, dintr-un capăt în altul al căruţei, cu mâinile mici şi murdare de noroi, prin hlujeni. Mormăie, turuie, puhăie şi nechează. Abia când o aude pe maică-sa ţipând la el să se mai potolească, coboară înapoi în noroiul ogrăzii. Dar cuminţenia nu-l ţine mult. Fără veste, dintr-un salt şi vreo câteva opinteli, se cocoaţă până în vârful porţii din tablă roşiatică, pişcată de rugină. Iar de acolo, de pe culmea gardului, cu mâna streaşină la ochi se uită spre uliţă cu o căutătură seriosă, de zici că-i un mus care scrutează orizontul, din vârful catargului, în căutarea uscatului. Deosebirea este că Mădălin nu-i chiar nerăbdător să descopere şi să înţeleagă ce-i dincolo de gardul ogrăzii lui. Sigur că-i şi el curios, ca orice copil. Dar frica îi înfrânge curiozitatea. Ori de câte ori se mai apropie de gard vreun om mare, care-l întreabă unde-i dus taică-su, ochii i se măresc de teamă şi se prăvăleşte cât poate mai repede de pe gard, în curte, o rupe la fugă şi se ascunde.

Cu copiii, Mădălin e mai receptiv. Acum, spre exemplu, îi place să se uite, de pe gard, la cei care trec de la şcoală sau de la grădiniţă. Ei, în schimb, nu-l prea bagă în seamă. Şi ce-ar avea de vorbit cu el, când Mădălin nu ştie nimic? Nu poţi vorbi cu el nici despre stele, nici despre domnul Iisus Hristos, despre niciunele. Nici la colorat nu se descurcă, nu ştie a socoti, nu ştie să pună două paie în formă de plus. Tot ce ştie el este să întruchipeze oameni din degetele arătătoare şi mijlocii, singurele jucării pe care le-a avut vreodată. S-a născut cu ele.

Cât copilul cel oacheş stă pe gard şi se uită cum trec şcolarii spre casă, maică-sa, Jenica Florea, iese pe prispă şi trage uşa de la bucătărie după ea. Are acolo o fetiţă de trei luni, pe care o fereşte de frig. Femeia e îmbrăcată într-o haină lungă, decolorată, de căpătat. Mâinile i-s crăpate. La 32 de ani, a născut deja de şase ori. Pe primul băiat l-a făcut la 16 ani. După aceea, tot au venit, unul câte unul. Credea că, gata, la Mădălin s-a oprit. Dar după el, la aproape cinci ani, a venit şi fetiţa, Silvia.

Sărăcia n-o sperie pe Jenica. A trăit cu ea în oase toată viaţă. La şcoală n-a dat-o nimeni, niciodată, aşa că nu ştie nici să scrie, nici să citească şi nici la socotit nu se prea descurcă singură. E analfabetă. Cu toate astea, copiii şi i-a dat la şcoală, şi ca să înveţe, dar şi ca să le poată încasa alocaţiile şi să aibă ce le da de mâncare. Nu-s mulţi nici banii ăia, dar de la toţi cei patru copii pe care îi ţine la şcoală se mai adună cât de cât.

Femeia spune că n-are de ce să se ascundă de noi.

- Păi staţi că vă zic fix. Acu’ vă zic. Pe lună avem...

- Cum socotiţi, dacă nu ştiţi cifre?

Cu ochii în pământ, femeia ne face semn că se gândeşte. Toacă mărunt din buze şi ridică, pe rând, degetele mâinii drepte. Întâi pe cel mare, apoi arătătorul şi inelarul… Socoteşte de zor. Dar nici bine n-apucă să adune veniturile minime garantate cu alocaţiile copiilor, că răspunde senină fiică-sa, Delia, de 10 ani, în locul ei:

- Avem 12 milioane pe lună (1.200 lei - n.r.) şi noi suntem opt.

- Simţindu-se deodată în centrul atenției, fata de clasa a II-a se aşază mai confortabil pe prispa rece şi spune, zâmbind, ca la lecţie:

- Mie îmi place matematică. Nu ştiu dacă îmi şi foloseşte. Vreau să mă fac poliţistă. Trebuie matematică? Poate trebuie.

Maică-sa se uită încă în pământ. Parcă nu-i vine bine că fiică-sa ştie mai multe decât ea. Dar parcă-i şi mândră, totodată. Ce deaşteaptă-i fata mamii cea mare!

Vâzându-şi familia adunată pe prispă, Mădălin a coborât şi el de pe gard şi a venit să se ascundă după poalele maică-sii.

- Pe el am vrut să-l ia grădiniţă, să ştiţi.... anul trecut l-am şi dus, spune Jenica Florea. Cu ce-am avut, l-am îmbrăcat, l-am dus şi l-am lăsat acolo. În prima zi, cică a plâns. A doua zi, la fel. Şi mi-au spus doamnele, femeile alea, să mă duc să-l iau, că nu face faţă. Na, l-am adus înapoi casă. Să-l duc iar? Păi şi nu mi-l dă tot înapoi? O să vedem... Nu ştiu ce să zic. Să vorbesc şi cu bărbatu-meu. Poate îl ia la şcoală, de la anul.

Dacă pe Mădălin chiar l-ar primi la şcoală din toamnă, maică-sa spune că s-ar putea să îşi ia şi ea inima în dinţi ca să se înscrie la „A doua şansă“. Bărbatu-său tot are vreo opt clase, dar ea nimic, nicio buche nu ştie! Şi dacă i-ar primi la şcoală pe amândoi de la toamnă, mamă şi fiu şi-ar pregăti împreună, seara, ghiozdanele pentru prima zi de şcoală. Ar putea să buchisească amândoi odată, la marginea aceluiaşi pat, primele litere. Oare cine ar fi mai bun la şcoală: mama de 32 de ani sau fiul de numai 5?

Din păcate, una ca asta s-ar putea întâmpla numai dacă Mădălin ar fi prins măcar vreo câteva luni de grădiniță, suficient poate cât să se mai îmblânzească un pic. De mic a fost el mai năzdrăvan. A avut felul lui mai iute de a fi...

- Ei, şi acuma încă a fost cuminte, că v-a văzut aici şi-i e un pic ruşine. Da’ să vedeţi când rămân numai cu el, ce fel face! Dar şi să-l dai iarăşi la grădiniţă, cu ce să-l dai? Asta cu 500 de mii pe lună (romii ursari încă nu se împacă prea bine cu banii noi - n.r.)... asta e nouă, acuma, am auzit de vreo lună de ea. Sunt buni şi ăia 500 de mii, că noi şi aşa nu ne descurcăm cu banii. Creştem aici un porc, o capră, avem şi cal, dar tot n-ajunge la şase copii. Om sta noi mai binişor faţă de alţii, dar n-ajunge.

Mai bine stă Jenica Florea decât vecinele ei, care-i sunt şi cumnate: Dobrica Pleşu şi Veronica Haraga. Ele n-au animale. Dar nici aşa mulţi copii. Bărbaţii celor trei femei, adică Vasile, Săndel şi Neculai, sunt fraţi şi niciunul nu şi-a dat copiii la gradiniţă, din motive asemănătoare. În primul rând, din cauză că sunt săraci şi abia se descurcă şi fără să le mai cumpere copiilor pantofii, haine, caiete... Prin ogradă, îi laşi şi jerpeliţi, că nu te caută nimeni… Oricum, treaba e că nici nu prea înțeleg ei la ce-i bună grădiniţa asta, de vreme ce oricum, peste un an sau doi, copiii or să trebuiască luaţi la şcoală! Ce-i aia „să-i fie copilului mai uşor la şcoală“? Lasă să zică ei săru-mâna că au părinţi care-i trimit!

Veronica Haraga iese în drum, ţinându-şi mezinul de patru ani, pe Albert, în braţe şi pe fiică-sa, Alexia, de mână.

- Uitaţi, pe Alexia am dus-o la şcoală, s-o dau. Are şase ani, ar fi timpul... şi n-a primit-o acolo, au zis că ea e de grădiniţă, chiar dacă e mai mare de ani. Dar la grădiniţă nu-i dădea nicio alocaţie, nimic… acuma cică s-ar da ceva. Om vedea! Bani n-am să dau, că deja îi ţin pe ăştia mai mari la şcoală. Uitaţi, acum vreo oră s-au întors Nelu (11 ani - n.r.) şi cu Maricel (10 ani - n.r.) de la şcoală şi au zis să le dau ceva de mâncare, până la prânz. Măcar nişte pâine. Şi n-am avut să le dau...

Vocea femeii se schimbă brusc. De unde până acum era mai veselă, acum a coborât, s-a mai asprit puţin.

- Nu mă credeţi dacă vă spun că n-am nici măcar un colţ de pâine în casă, nu? Nu, că lumea nu crede din astea. Dar iote că în clipa asta n-am! Bărbatu-meu e dus la pădure, că făcea pădurarul răritură şi l-a chemat şi pe el, la muncă, ca să-I poată da un ban, acolo. Îl aştept după prânz, să vină cu banii, câţi o aduce, şi să vedem ce luăm pentru masă. Ce rămâne e pentru diseară şi mâine dimineaţă. Şi după aia o mai întindem tot aşa, până vine vemegeul (venitul minim garantat - n.r.). Asta-i baza, vemegeul, cu alocaţiile copiilor. Din ele le dau de mâncare, de trei ori pe zi, la toţi. Nu se culcă niciunul flămând. Dacă n-ajunge, mai bine nu mânănc eu, ca să ajungă pentru copiii toţi.

Veronica are doar 28 de ani şi deja patru copii. Ea şi soţul ei sunt cel mai educat cuplu din capătul ăsta de uliţă: fiecare dintre ei are opt clase terminate. Când râde, i se văd dinţii mari, pe care au început să îi mănânce cariile. În câţiva ani, o să rămână ştirbă. Dar asta-i viaţa în mahalaua ursarilor. Când abia întinzi banii de pâine pentru copii, nu îţi mai stă gândul şi la lucrări dentare.

De fapt, nu doar Alexia, ci şi mezinul Veronicăi, Albert, ar trebui fi trebuit să meargă la grădiniţă, începând de toamna trecută, pentru că şi el are deja patru ani. Dar astăzi nici nu vrea să audă despre vorbit cu ceilalţi oameni. Maică-sa îl tot îndeamnă:

- Hai, Albert! Hai, mamă! Da’ vorbeşte cu domnu’, mamă, cum vorbim noi!

În loc de răspuns, copilul işi ridică gulerul puloverului până sub ochi, acoperindu-şi faţa!

- Ei, e şi răcit un pic, vedeţi că i se închid ochii. De obicei, vorbeşte, n-are nicio treabă!

Albert însă se uită la noi cu ochii doar pe jumătate deschişi, întoarce capul şi încearcă să se ascundă după gâtul maică-sii. Azi n-are chef nici de copii, nici de oameni mari. Nicăieri nu-i mai bine ca-n braţele mamei!

Leagănul din rafie, joaca preferată

Femeile s-au adunat acum cu toatele în faţă la Veronica Haraga, să ne explice cum reuşesc ele să întindă două-trei pâini şi jumătate de parizer la şase, şapte sau chiar opt oameni care se vin flămânzi la masă. Sau cum românii la care ele muncesc cu ziua le mai dau, pe lângă bani, şi nişte haine sau jucării pentru cei mici. Că şi româncelor le-au mai rămas, de pe la copiii lor, şi preferă să le dea de pomană decât să le zvârlă.

Cât părinţii stau de vorbă, copiii se adună la joacă. Tonul îl dau alde Nelu şi Maricel, băieţii mai mari ai Veronicăi, care au început să se dea într-un leagăn improvizat în curtea lor. L-a făcut taică-su, din nişte fire de rafie legate de crengile mărului din ogradă. Nu-i pentru ei, ci pentru ăştia mai mici, Alexia şi Albert.

- Alexia, hai, fă, să te dăm şi pe tine! - o strigă băieţii.

Fata se duce şi, din urma ei, umplu curtea copiii de prin vecini. Aproape toţi sunt veri primari. Fundătura răsună de râsete. Singurul care nu vine e Mădălin, că el nu se prea înţelege bine cu copiii. David, mezinul Dobricăi Pleşu, se strecoară însă ca o zvârlugă în curte. Are patru ani, e cel mai înfofolit, cu gluga trasă până pe ochi. Faţa i-i plină de muci. Se opreşte, atent, la distanţă de leagăn. Din locul în care se simte în siguranţă, se uită, sare pe loc şi bate din palme când îi vede pe ceilalţi copii cum se dau în leagăn. Ochii îi strălucesc de bucurie, chit că el rămâne, ca de fiecare data, doar martor la joc.

Mama lui Darius, Dobrica, îl urmăreşte din drum. Cât îţi leagă mai bine halatul roşu, pluşat, cu flori albe şi galbene, ca să se apere de vânt, ne spune că ea n-a pus niciodată piciorul într-o şcoală. Nici bărbatu-său, Săndel.

– Heheee! Ştiam noi ce-i aia şcoală? Păi Săndel al meu a fost cel mai mare băiat, acasă. Taică-su a căzut într-o zi cu capul de osia de la căruţă, a murit şi greul a rămas pe Săndel. S-a dus cu ziua la muncă, de mic, n-a avut el timp de şcoală. Şi la mine tot cam aşa a fost. Mda, tot cam aşa... repetă cu un aer serios femeia.

– Nee, n-am apucat noi şcoală, o aprobă şi Săndel.

E un bărbat pântecos, cu o căutătură cruntă. Nu-i prea place vorba cu străinii, aşa că rămâne sprijinit de gard, cu mâinile în buzunare şi cu şapca îndesată pe cap.

Cei doi s-au luat târziu, pe când el avea 30 de ani, iar Dobrica împlinise 27. Chiar şi aşa, tot au avut vreme să facă patru copii. Lucica, cea mai mare, are acum 16 ani. Andrei are 7, Darius patru, iar mezinul, Nicolae, abia a împlinit patru luni.

- Am înţeles că pe Darius puteam să-l dăm la grădiniţă, dar acuma ce vreţi? I-am dat pe ăştia mai mari la şcoală, unde noi n-am ajuns niciodată. Nu ne-am mai gândit şi la grădiniţă... L-oi da, la toamnă, na! Da’ cu ce-l trimit, că or să-i trebuiască haine, nu? De încălţat, nu mai zic. Dar şi haine! Şi ceva de mâncare, un pacheţel la el, acolo. Dacă ceilalţi copii are, el să stea să se uite? Şi dacă nu-l dau, ce-o să fie? Lasă, că-i băiat, tot o să trebuiască să se înveţe să fie mai dezgheţat. Eeeh! Ce copil vedeţi să se ducă la grădiniţă, pe aici? Ştiţi cine merge? Ia uitaţi-vă la fata aia care vine acuma. Aia mica, îmbrăcată în roşu. Aia se duce de aici. Atât.

O arată cu degetul pe Georgiana, o fată firavă, care vine în pas săltat pe uliţă. E îmbrăcată curat, cu blugi albaştri şi pulover roşu aprins, cu adidaşi surprinzător de albi la câte bălţi sunt pe drum.

Georgiana intră în curte şi începe să se joace cu Alexia, îi face vânt în leagăn. Ea e îmbrăcată curat, hainele Alexiei sunt murdare de noroi. Şi n-ar fi singura diferenţă. Deşi cu un an mai mică, Georgiana, care merge la grădiniţă, pare mai dezgheţată. Are inţiativă, vorbeşte cu toţi copiii. Cu străinii nu-i prea prietenoasă, dar dacă o întrebi ceva, răspunde măsurat, fără să îşi tragă poalele puloverului cu mâinile, de emoţie, cum face Alexia. Şi nici nu fuge de om mâncând pământul, ca Mădălin.

- Georgiana, tu te duci la grădiniţă?

- Da.

-Şi ce faci acolo?

- Mă joc cu copiii, scriu...

- Şi ce îţi place cel mai mult?

- Să scriu.

- Ştii tu să scrii?

- Ştiu.

- Ia scrie-mi şi mie ceva.

- Unde?

- Aici, pe agenda mea.

Precaută, Georgiana ia pixul pe care i-l întind, se gândeşte un pic, după care începe să înşire pe pagina goală cifre şi tot felul de semne. Copiii se strâng în spatele ei.

- Ştii ceva, Georgiana? Eu nu cred că tu te duci la grădiniţă.

- Ba dhaaa, mă duuuc, spune fata, râzând. Stau în a doua sală... la geam.

Bunica Lenuţa este cea care i-a dat Georgianei şansă de a merge la grădiniţă. Pe la începutul anilor '40, femeia a fost deportată la Bug, de regimul Antonescu. A supravieţuit, s-a întors în Iveşti şi, după Revoluţie, a primit despăgubiri de la statul german. Vreo 15.000 de euro. Având banii, bătrâna s-a mutat alături de familia fetei ei, adică a mamei Georgianei, pe care o cheamă tot Lenuţa. Banii le-au fost de folos tuturor. Au renovat casa, au dat-o pe cea mica să înveţe... Vasile şi Lenuţa, părinţii Georgianei, sunt tot o familie de asistaţi social, dar faţă de vecinii lor, adică de fraţii Haraga, cu soţiile şi copiii lor, o duc un pic mai bine.

De la grădiniţa din chirpici, la şcoală. Primii paşi

Grădiniţa Numărul 1 din Iveşti, la care merge Georgiana, a fost înainte şcoală. S-a închis, din lipsă de elevi, şi tot cu lacăt pe uşă ar fi fost şi astăzi, dacă n-ar fi avut preşcolarii nevoie de ea. Copiii din centrul Iveştiului mergeau la grădiniţă, până în 2013, într-o casă din chirpici donată comunităţii locale, cu ani în urmă, de un preot de-al locului. Când pereţii din pământ au început să se crape, grădiniţa a fost mutată aici, în fosta şcoală. Vechea clădire s-a umplut din nou de viaţă.

Într-una dintre clase, educatoarea Cornelia Istrate lucrează cu două grupe simultan. Pe rândul de mese mici dinspre geam stau cei 15 copii de grupă mijlocie, iar pe rândul de la perete, sunt ceilalţi, de grupă mare, care la toamnă vor merge la şcoală.

- De toţi, sunt 30, da. Şi credeţi-mă că nu-i uşor să lucrezi cu atâţia deodată, zilnic. Dar n-ai ce face, cineva trebuie să-i pregătească pentru şcoală. Ba, zic eu, părinţii care încă nu şi-au adus copiii aici - şi mai sunt destui! - ar trebui să facă bine şi să-i aducă. Măcar o oră sau două pe zi dacă apucă cei mici aici, cu noi, e mare lucru. Am avut o mamă care mi l-a adus pe băiețelul ei în vârstă de numai doi ani. Şi uite că a crescut pe lângă mine. A făcut acum, de curând, cinci ani şi vă spun că n-ai treabă cu el. S-a obişnuit de mic printre copii, e sociabil. Stă pe scaun cât îi ceri, are răbdare, te ascultă când vorbeşti cu el, ştie cum să îţi răspundă politicos. Nu mai zic de celelalte lucruri pe care a învăţat să le facă: să deseneze, să decupeze.

Georgiana stă, precum a spus, aproape de geam, la o masă de la grupa mijlocie. Colorează un cer albastru în jurul unui fluture galben. Dar cum sarcina nu-i pune prea mari probleme, mai aruncă şi spre catedră câte o privire, să vadă ce avem atâta de discutat cu educatoarea ei. Aici, printre copii şi rechizite, se simte în lumea ei. Cum să nu se plictisească ea în mahala, prin noroaiele în care se joacă Mădălin, Alexia şi Darius?

Cornelia Istrate ne spune că lucrează de peste 20 de ani cu copii. A educat deja sute. E meseria care i-a plăcut dintotdeauna, oricât de grea i s-a părut, de multe ori.

- Cu cei mai mulţi dintre ei trebuie să o luăm de la zero. Nici măcar să vorbească nu ştiu când ajung aici. Lucrăm şi cu copii care au probleme logopedice şi care abia reuşesc să pronunţe până şi cuvinte simple. Plus că sunt şi destui care nu ştiu româneşte, la vârsta de trei, patru sau chiar cinci ani, din cauză că acasă şi pe uliţă n-au vorbit decât în rromani. În primele zile de grădiniţă se înţeleg între ei în limba comunităţii, dar cu noi le vine mai greu să vorbească. Sunt agitaţi la început. Dar oricum, nu-i asta problema. Trecem noi împreună peste etapa aia. Prin joc, le facem pe toate. Important este să înţeleagă părintele şi să-l aducă pe copil aici. Din momentul în care cel mic a pus piciorul în clasă, viaţa i se schimbă. Gândiţi-vă că, la unii dintre romi, toaletă nu este în casă. Fie n-au posibilitatea să îşi construiască, fie le-o interzice parte din tradiţia comunităţii. Iar noi, aici, la grădiniţă, avem toalete curate şi moderne pentru copii, evident, în interior. Şi ei învaţă de mici, de la trei sau patru ani, să le folosească pe astea.

Deşi nu pare, mărunta obişnuinţă igienico-sanitară e mare lucru. Vreme de patru ore pe zi, cât sunt la grădiniţă, pentru copiii romilor ursari, mahalaua afumată rămâne doar o amintire. E adevărat că deocamdată, casa şi familiile lor rămân acolo, în sărăcia lucie. Dar primii paşi mici spre un viitor mai bun nu-i pot face începând din ogrăzile lor noroioase, de la veceul din fundul curţii, ci de aici, din clase, unde au lumină suficientă, curăţenie, mobilier unde au la îndemână caiete speciale, creioane şi jocuri. Şi, mai ales, le au în mijlocul lor pe educatoarele Cornelia Istrate şi Mariana Simiz, care-i învaţă în fiecare zi alte şi alte lucruri, le citesc poveşti şi le explică rosturile lumii din jur pe înţelesul lor.

Din cei 30 de copii de la grupele mijlocie şi mare, doar o treime sunt romi, iar educatoarea spune că nu-i tratează diferit, nici în funcţie de etnie şi nici de starea socială a familei. Sunt şi părinţi care nu mai pot ţine pasul cu cheltuielile, dar soluţii se găsesc soluţii.

- E clar că dacă n-ai materiale didactice, nici n-ai ce face cu cei mici. Le trebuiesc creioane, nişte caiete speciale, acuarele... Nu poţi să-i aduci aici şi să-i ţii doar la poveşti, în fiecare zi. Trebuie, în permanenţă, să-i implici, să-i stimulezi. Norocul nostru este că sunt şi părinţi care au un ban mai mult şi, pentru că au înţeles situaţia, cumpără mai multe materiale, cât să ajungă nu doar pentru copilul lor, ci şi pentru alţii, ai căror părinţi sunt mai săraci. Uitaţi-vă pe mesele lor: săraci sau bogaţi, romi sau nu, cu toţi au rechizite…

Brusc, educatoarea se opreşte din vorbit. Începuse s-o acopere hărmălaia copiilor, care, nesupravegheaţi vreme de câteva minute, au şi rupt barierele grupelor şi au început să se joace. Câţiva s-au şi ridicat de pe scaunele de-o şchioapă şi se urmăresc în jurul meselor de lucru. Câţiva se luptă pe un creion colorat.

Când îi aud glasul educatoarei, cei mici încremenesc. Nu-s speriaţi, nu fug la locuri, nu se grăbesc să se ascundă. Doar se opresc şi se întorc toţi cu faţa spre educatoare.

- Trecem la loc, le spune Cornelia Istrate. Hai, la loc! Fuguţa, fuguţa! Al cui e creionul ăla, Andrei?

- A meu, răspunde băiatul care vine de la doi ani la grădiniţă.

- Al meu, Andrei! Al meu! - Mdaa, al meu! - Dă-mi-l! spune educatoarea, întinzând spre el o mână.

Copilul i-l întinde cu ambele mâini. E semn clar că nu îi e nici frică de doamna şi că nici bătaie nu mănâncă, la grădiniţă.

- Copiii au obosit, e pe final de program. Acum îi scoatem un pic să se mai şi joace, spune educatoare. Haideţi, copii, mergem afară.

Ies cu toţii. Câte unul încearcă s-o ia la fugă, peste rând, dar educatoarea îi aduce la loc, în formaţie. Georgiana iese printre primii. Se înţelege de minune şi cu romii ei, dar şi cu românii. Acum se joacă cu Dragoş, colegul ei de bancă, dar şi cu fetele. Curtea însorită se umple de gălăgie.

Educatoarele spun că, dacă vreodată vor reuşi să facă rost de o sponsorizare mai acătării, vor face o excursie cu cei mici. Pentru cei săraci, ar fi prima dată în viaţă când ar ajunge măcar până în micul oraş Tecuci, din apropiere. Sau, dacă s-ar găsi bani pentru o călătorie de vreo sută de kilometri, poate că preşcolarii ar putea chiar să vadă cu toţii Dunărea, de care îi desparte doar o oră de mers cu autobuzul, dar până la care n-au ajuns încă niciodată.

De ce nu mai are mahalaua ursarilor grădiniţa ei

Cornelia Istrate ne spune că Legea 248/2015, care le dă familiilor sărace dreptul la tichet de grădiniţă, îşi face simţite primele efecte.

- Avem 30 de copii care se încadrează în criteriile de acordare. Facem zilnic prezenţa. Aici n-avem cum să trecem nimic cu vederea: nu vine copilul, familia nu primeşte tichet. E de muncă în plus cu actele pentru legea asta, dar, ştiind că-i pentru binele copiilor, nu ne-am plâns niciodată. Ce trebuie, aia facem şi gata! Din păcate, sunt mulţi părinţi care, orice ai face, nu îi aduc pe cei mici la grădiniţă. Sau, oricum, nu la timp. La grădiniţă, prezenţa se face dimineaţa. Poţi să îţi aduci copilul aici şi la ora 10.00 sau la 11.00, din punctul meu de vedere. Pentru cel mic, tot un mare câştig este. Dar tichet nu mai primeşti, dacă la opt şi un pic nu este copilul aici.

Mediatorul rom Gică Gotu este de părere că n-ai ce să le faci părinţilor care se culcă după miezul nopţii, iar dimineața nu se trezesc suficient de devreme ca să îşi aducă la microbuz copilul preşcolar.

- Alta ar fi fost, domnule, să avem grădiniţă aici, aproape de centrul Iveştiului, spune mediatorul. Aşa, duci copiii cu microbuzul doi kilometri şi ceva, în fiecare dimineaţă. Nu spun că-i rău. Bine că s-a găsit soluţia şi că s-a îngrijit primăria de treaba asta. Dar microbuzul pleacă la 7.45 din Iveşti, iar mulţi dintre părinţii din comunitate nu se trezesc până la ora aia ca să îşi aducă la maşină copiii. Pe jos nu poţi să-i pui se meargă atâta drum. Nici în braţe nu poţi să-i cari, zi de zi. Aşa că, dacă ai pierdut maşina de dimineaţă, adio, grădiniţă! Până îi aduci cu vreo maşină de ocazie, se face prânzul mare. Nu mai prinzi prezenţa, nu mai vezi tichet!

De unde să iei însă atâta bănet? O grădiniţă nu-i un umbrar în grădină. Comuna cu 11.000 de locuitori are buget de vreo 18 milioane de lei pe an, dar şi cheltuielile sunt pe măsură. N-ai de unde să aloci bani pentru construcţii.

- Ei, aicea-i aici! După ce s-a hotărât că grădiniţa veche nu mai corespunde, tocmai se ivise şi posibilitatea să se construiască una nouă. Erau bani. Numai că grădiniţa nu e de sine stătătoare, ţine de şcoală. Iar de la şcoală au spus că nu-i nevoie de o grădiniţă nouă aici, când putem folosi, oricum, clădirea fostei şcoli. Şi uite-aşa, am ajuns să trimitem copiii cu microbuzul, spune, cu năduf, Gică Gotu.

Din păcate, lucrurile sunt mai complicate de atât, spune inspectorul general de la Galaţi, Mioara Enache.

- E simplu să vrei grădiniţă mai aproape de comunitate, dar e mult mai greu s-o şi construieşti şi, mai ales, să o întreţii. Banii pentru construcţie - când vin, dacă vin - sunt de obicei alocaţi de la Guvern. Nu odată s-a întâmplat să se taie finanţarea şi să rămână o unitate de învăţământ doar pe jumătate construită. Sau să se construiască şi să nu fie nici măcar data în folosinţă, din lipsă de elevi. Marea problemă a mediului rural este că numărul de elevi este în continuă scădere. Iar în aceste condiţii, chiar şi dacă ai bani destui ca să construieşti o grădiniţă, n-ai avea bani s-o şi menţii în funcţiune. Sunt utilităţi de plătit acolo. Sunt salarii. Cu toţii ne-am dori mai multe şcoli şi grădiniţe, şi profesori mai mulţi, eventual şi mai bine plătiţi. Dar pentru ca asta să se întâmple ne-ar trebui, în primul rând, mai mulţi copii la şcoală.

În comunitate romă, bogatul nu-l ajută pe sărac

De cum aude despre fete de romi care vin la grădiniţă îmbrăcate în pantaloni, directoarea Diana Cerbu spune hotărâtă:

- De la noi sigur nu-s copilele astea!

Nici n-ar avea cum să fie, de vreme ce peste tot în cartierul romilor bogaţi, al căldărarilor, deci şi la grădinţă „Victor Ioan Popa“, condusă de profesoara de franceză Diana Cerbu, regulile vestimentare sunt altele decât în mahalaua ursarilor. Fetele crescute în palate trebuie musai să fie îmbrăcate cu fuste, încă de mici, iar peste părul împletit în cozi sau strâns la spate e obligatoriu să poarte basmale. Le-au învăţat pe toate părinţii că, îmbrăcate altfel decât le cere tradiţia, s-ar face de ruşine. La fel de ruşinos ar fi şi pentru un băiat de căldărar să vină la grădiniţă îmbrăcat ca un fitecine. Picii sunt şi ei oglinzi ale bunăstării părinţilor, aşa că din garderoba preşcolarului căldărar bogat n-au cum să lipsească tricourile polo colorate, sacourile casual din blugi sau din catifea, pantalonii eleganţi, fără dungă şi pantofii lustruiţi. Familiile lor n-au nevoie de sprijin de la stat ca să îi ţină la grădiniţă şi, mai târziu, la şcoală. Din păcate, poate tocmai pentru că sunt oameni bogaţi şi siguri de viitorul lor, nici în ruptul capului nu s-ar lăsa convinşi să îşi trimită copiii la şcoală mai mult decât consideră ei că este cazul. Fetele fac vreo opt clase (sau patru, în multe dintre cazuri), iar băieţii, rar 12 clase. Mai mult nu le permit părinţii. La ce bun? Ei fac bani şi fără să aibă şcoală.

Însuşi bulibaşa Ferdinand Stănescu se laudă că nu şi-a lăsat băiatul la facultate, cu toate că tânărul ar fi plâns de necaz şi ar fi implorat să primească dezlegare. Dar pentru Ferdinand toate astea n-au contat. Ba, mai mult, bulibaşa îşi aminteşte cu mândrie că a rezistat aşa-ziselor toane ale copilului său. Dacă l-ar fi lăsat, cine ştie dacă nu i-ar fi surâs vreo meserie pe la firmele românilor şi n-ar fi ajuns, cum s-ar zice, un fel de slugă la ei. Ba, Doamne fereşte, s-ar fi putut chiar să-i sucească băiatului minţile vreo româncă tânără şi frumoasă, cu farmecele ei de oraş, ceea ce iarăşi e interzis de tradiţia comunităţii.

Sigur că, printre copiii căldărarilor bogaţi, la grădiniţă mai vin şi cei ai românilor săraci sau ai romilor care n-au avut norocul să trăiască pe picior mare, în palat. Cu aceştia din urmă - care au nevoie de tichet de grădiniţă - căldărarii cu stare nu vor să-şi amestece copiii. Educatoarea Maria Bobocea, acum în prag de pensionare, spune că parte dintre căldărari n-au vrut nici măcar să ia acasă pozele de la serbarea de Crăciun, din cauză că în ele apărea şi un părinte român sărac. Pe nedrept, dar educatoarea spune că astfel de atitudini n-au descurajat-o niciodată. În permanenţă şi-a educat copiii să nu ţină cont, între ei, nici de etnie, nici de averea părinţilor. Iar cât sunt în grija grădiniţei, cei mici o ascultă şi sunt prieteni cu orice alţi copii mici. Din păcate, prea mult n-o să treacă până când constrângerile sociale îi vor încorseta şi pe ei, separându-i iremediabil într-o tabără a săracilor şi o alta, a bogaţilor. Aşa e împărţit Iveştiul.

Tot auzind că romii sunt uniţi, mai ales la greu, m-aş fi aşteptat ca bogaţii căldărari să îi ajute şi pe ursarii săraci să îşi dea copiii la grădiniţă şi la şcoală. Dar aşa ceva nu se întâmplă. Căldărarul bogat nu-i întinde mâna săracului. Unii spun că de teamă să nu sărăcească şi el, iar alţii susţin că însăşi ideea ca aşa ceva să se întâmple e fundamental greşită şi nu respectă regulile de organizare a comunităţii. Cert e că, indiferent cât de bogată ar fi comunitatea din palate, romii săraci au în continuare nevoie tot de sprijinul statului şi al organizaţiilor non-guvernamentale ca să îşi dea copiii la învăţătură. Şanse ca preşcolarii de astăzi - născuţi şi crescuţi de părinţi analfabeţi - să ajungă, peste ani, oameni cu carte, sunt destul de mari, dacă vin la grădiniţă de mici şi au suficient timp să se pregătească pentru şcoală. Mai ales acum, că Legea 248/2016 permite acordarea de tichete de grădiniţă pentru toţi preşcolarii săraci, fără limită de vârstă, nimic nu-i mai împiedică pe Mădălin, pe Albert, pe Alexia şi pe Darius să devină colegi de grădiniţă cu Georgiana. Din toamnă, ar putea învăţa împreună despre univers şi planetele lui, despre fluturi, litere şi cifre sau despre Moş Crăciun. Iar peste vreun an sau doi, la şcoală, deja obişnuiţi să stea locului, în clase, copii vor putea să se concentreze, să-şi asculte învăţătorii şi să înveţe, în loc să stea degeaba în bănci, cum au făcut-o aceia dintre părinţii lor care totuşi au avut norocul să treacă pe la ore. Iar învăţând, vor avea şansa să înţeleagă că drumul pe care trebuie să o apuce ca să scape de sărăcia şi de mizeria mahalalei lor trece musai prin sălile de clasă. Odată făcuţi aceşti paşi, copiii din mahala vor putea spera să ajungă suficient de departe, în viaţă, încât sărăcia şi mizeria în care au crescut să rămână doar nişte amintiri triste din copilărie.

În județul Galați sunt mulți copii pe care părinții nu-i dau la grădiniță, din cauză că sunt prea săraci ca să-i le cumpăra încălțări, haine și rechizite. Cam 2.261 de preșcolari erau în această situație, la începutul anului, potrivit Inspectoratului Școlar Județean. Pentru mai bine de jumătate dintre ei (mai exact, pentru 1.179 de copii)șansa educației timpurii a venit prin intermediul tichetului de grădiniță, care se acordă în baza legii 248/2015, inițiată de Asociația OvidiuRo. Potrivit legii, după ce și-a dus copilul la grădiniță o lună, fără să-l fi lăsat să absenteze, părintele primește un tichet în valoare de 50 de lei, cu care să-i cumpere celui mic rechizite, o gustare la pachet sau poate chiar o pereche de papuci. Tichetele sociale pentru grădiniță sunt restricționate la achiziția de alcool sau tutun. De identificarea celor care au nevoie de acest tichet (familii cu venituri de sub 248 lei per membru) se ocupă asistenții sociali din primării cu ajutorul mediatorilor școlari (dacă există), iar prezența celor mici la grădiniță, o țin educatoarele folosind tabele speciale. Și tot educatoarele și directoarele de grădinițe sunt cele care prelucrează datele și le introduc într-un sistem unic. Potrivit legii, banii pentru tichete se acordă de la bugetul de stat primăriilor, instituțiile care trebuie să facă achiziția acestor instrumente de plată, conform unui necesar estimat. Totul este ca părintele să vrea și să reușească să-l țină pe cel mic, la grădiniță,de-a lungul primei luni. Apoi, încep să vină și tichetele.

Material realizat în cadrul Burselor de Jurnalism Civic, în memoria Oanei Livadariu, ediţia 2016. Bursele sunt oferite de Asociaţia OvidiuRo şi The Alex Fund, în scopul informării publicului cu privire la necesitatea accesului la educaţia preşcolară pentru cei mai săraci copii din România.

Citit 8173 ori Ultima modificare Joi, 07 Iulie 2016 15:41

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.