Cătunul cu trei fântâni şi o mână de oameni (FOTO și VIDEO)

Cătunul cu trei fântâni şi o mână de oameni (FOTO și VIDEO)

Bogdan Codrescu
Evaluaţi acest articol
(17 voturi)
1 comentariu

"Pacea începe cu un surâs", spunea Maica Teresa şi am convingerea că în cătunul Zimbru, parte a comunei Bălăbăneşti, oamenii au avut contract cu Dumnezeu, pentru că, în pofida lipsei comodităţilor lumeşti, aceştia par fericiţi, prin zâmbetele pe care le afişează necontenit.
Un colţ uitat de lume, dar aflat în grija divinităţii, prin armonia sădită în sufletele locuitorilor lui, puţini la număr, cam cât însumează o familie mai numeroasă.
Cândva zona era împădurită, iar zimbrii umblau liberi prin ungherele sale, fapt ce a condus la numele cătunului, a cărui istorie, cu suişuri şi coborâşuri, a fost oarecum similară. Simbol al rezistenţei, se potriveşte perfect cu îndârjirea oamenilor care şi-au dorit să rămână în locul care le-a fost, în permanenţă, casă.

Case tăcute şi pline de amintiri

În cătunul Zimbru, există cam şapte oameni la o fântână. Dintre ele, doar una mai este funcţională, celelalte rămânând doar o amintire a efortului colectiv de a construi un loc din ale cărui "pântece" să poată scoate apă un sat întreg, pentru a-şi potoli setea sau pentru a rezolva multiple treburi gospodăreşti. Completează tabloul dezamăgitor şi casele părăsite, sub al căror acoperiş s-au născut generaţii de copii, crescuţi bine în sânul unor familii ale căror norme morale erau respectate, ecoul oricărei fărădelegi săvârşite ajungând până în satele vecine.
"Şi în somn să ai caracter!", spunea odinioară mama unuia dintre cei mai cunoscuţi poeţi gălăţeni, poet pe care ni l-a dat, de fapt, Zimbru.
Ion Zimbru, pe numele din buletin Ion Creţu, cel care ne-a fost ghid pe toată durata vizitei noastre, a explicat, în maniera-i umoristică, care-l caracterizează, motivul alegerii pseudonimului care l-a consacrat: "Mi-am luat numele satului ca să nu se mai chinuiască nimeni, după ce n-am să mai fiu, să dea satului numele meu".
Ferestrele din care izvorăsc buruieni căţărătoare sufocă amintirile cuprinse între pereţii groşi din chirpici ale caselor bătrâneşti, pe care nu şi le-a mai dorit nimeni. Înguste, cu tavane joase, orânduite ca-ntr-un vagon fantomatic, camerele lor ascund o linişte oarbă, spartă de scârţâitul uşilor, pe care curiozitatea noastră, tipic jurnalistică, le-a deschis, din dorinţa de a descoperi piesele de puzzle atât de necesare pentru construirea poveştii pe care urmează să o redăm cititorilor noştri.
Piese vechi de mobilier încă se aflau în interiorul lor, ca şi cum ar aştepta să li se reîntoarcă proprietarii, însă atât lemnul scorojit al tâmplăriei care încadrează uşa, cât şi lipsa duşumelelor sau starea deplorabilă a pereţilor strâmbi şi înghesuiţi, denotă faptul că acolo nu va mai reveni nimeni niciodată. Destinul pierzaniei totale le este pecetluit, paradoxal cu liniştea care le încununează existenţa celor care încă trăiesc acolo.
"Nu aş pleca de aici niciodată. Îmi place să deschid ochii în linişte asta confortabilă, departe de haosul prezent în oraş", ne mărturiseşte Înserarea, pe care aproape că o invidiem pentru licărirea din ochi, care-i apare la rostirea vorbelor de mai sus.

Viaţa în sălbăticie

Înserarea este una dintre cele trei surori ale ghidului nostru, a cărui gândire metaforică a încetat demult să se mai interpună între realitate şi operele sale, întreaga-i existenţă fiindu-i o metaforă continuă şi fără de sfârşit. Ea a ales să rămână în ograda părintească şi să închidă ochii tot acolo, în liniştea pe care ne-a descris-o cu dăruirea unui om fericit, care i se reflectă şi pe fizionomia-i senină şi plină de candoare.
O fericire pe care noi ceilalţi, sclavi ai învolburării citadine, n-o vom înţelege niciodată.
Copiii au ajutat-o să-şi contruiască o casă nouă, dotată cu toate cele necesare unui trai decent, cu apa care încă provine de la fântâna din curte. Din câte am înţeles, însă, după multiple cereri venite din partea locuitorilor, primarul a decis să facă demersurile necesare pentru înfiinţarea unui sistem de alimentare cu apă, iar de curent electric beneficiază toţi.
Alte facilităţi nu au, nu s-au schimbat prea multe din vremea când femeile încă năşteau acasă. Este lesne de înţeles că aici nu se vor mai naşte copii, dar distanţa până la medic, de 7 km, este totuşi prea mare pentru a fi străbătută pe jos. Până şi accesul ambulanţei este anevoios, aşă că bolnavii ar trebui scoşi cu căruţa până la porţiunea practicabilă de drum. La marginea satului se află un cimitir în care sunt îngropaţi oameni a căror amintire stă încă pe buzele celor rămaşi în urma lor.

Maidanul cu dragoste

Leagănul vieţii sociale a întregului sat era nimeni altul decât maidanul. Aici se aduna pe înserat, după istovirea activităţilor gospodăreşti, întreaga mahala, pentru a depăna poveşti de peste zi. Copiii alergau zglobii, până târziu în noapte, într-o beznă orbitoare, jucând v-aţi ascunselea, total lipsiţi de griji. Toţi erau la fel şi, deşi nu aveau bani, nu le lipsea niciodată nimic, ogrăzile fiindu-le pline cu pomi fructiferi, flori şi legume, iar inimile cu încântare. Astăzi, liniştea adânceşte sălbăticiunea locului, sporită de iarba care înainte nu apuca niciodată să crească sub tălpile bătătorite ale copiilor. O troiţă a fost ridicată, însă, pentru "a cinsti memoria acestui sat şi a oamenilor care au sfinţit locul", ne spun cu lacrimi în ochi Minuţa şi Despina, care, împreună cu fratele lor, au muncit pentru realizarea ei. În Zimbru, oamenii se cunosc după porecle. Toată suflarea satului avea câte un apelativ, iar oamenii era uniţi ca într-o familie numeroasă. "Oamenii erau uniţi şi se ajutau reciproc", ne mai spune Ion Zimbru, care consideră că Zimbru este ca un "cadou de care te poţi bucura zilnic, dacă ai darul singurătăţii".

Schitul Zimbru şi renaşterea prin credinţă

În 1793, la marginea satului Bursucani, a fost ridicat un schit, de către doi călugări, ieromonahii Ioasaf şi Aloman, veniţi de la Mănăstirea Râşca, judeţul Suceava, cu sprijinul famiilor Cernat, Plesnilă şi Iamandi. Ocrotitorul schitului, care până la 1864 a funcţionat ca mănăstire de călugăriţe, era Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. La secularizare, însă, măicuţele care slujeau acolo au fost nevoite să se mute la Mănăstirea Adam, iar biserica vechiului schit a devenit parohială, îndeplinind nevoile sătenilor din Zimbru. La cutremurul din 1940, biserica a fost distrusă definitiv. Oamenii au continuat să trăiască cu Dumnezeu şi să respecte legile morale. Astfel, copiii satului au devenit adulţi responsabili şi au păstrat cu sfinţenie zestrea unei educaţii bune. În anul 2008, spre slava celor care încă mai rămăseseră în cătun, trăind simplu, dar totuşi armonios, schitul Zimbru a fost reînfiinţat de către Episcopia Dunării de Jos, primind, pe lângă vechiul hram, şi pe cel al Sfântului Rafail de la Agapia. S-a ridicat o mănăstire nouă, din lemn, mică, de doar 10 metri lungime şi cinci metri lăţime, dar suficient de încăpătoare pentru mâna de oameni care locuiesc acolo.

Scurt istoric al cătunului

Cătunul Zimbru se află la aproximativ 80 de km de Galaţi şi este situat pe versantul estic al Dealului Zimbru, la sud de cursul Suhurluiului Sec. Atestat documentar în 1830, cătunul ţinea, în 1865, de Bursucani. Între anii 1892 şi 1896 a aparţinut de judeţul Covurlui, al cărui prefect a fost Al. I. Cuza. În 1891, cătunul Zimbru avea 20 de case, potrivit monografiei Bălăbăneştiului. Recensămintele vremii arată că, în 1899, trăiau aici 110 suflete. Populaţia a scăzut cu vreo 30 de oameni până în 1956, apoi a ajuns la 101, în 1966. Şi a continuat să scadă, până a ajuns la 57 de locuitori, în anul 2002, şi la 55 de persoane, la recensământul din 2011. De atunci şi până acum, au rămas în jur de 20 de oameni, conform spuselor poetului Ion Zimbru, care cunoaşte povestea fiecăruia dintre ei.

Citit 4999 ori Ultima modificare Miercuri, 17 Iulie 2019 09:53

1 comentariu

  • postat de IC Miercuri, 17 Iulie 2019 10:52 5.13.156.*** Link la comentariu
    2
    13

    Oi Doamne ,cate amintiri mi-ati trezit ... o mai fi casa bunicului ,mare gembas pana la venirea comunistilor ,cu acareturi pentru a adaposti vacile ,boii si cai ,in tranzit intre targurile de la Barlad ,Draguseni ,Beresti si intre targuri si abatoarele din Tecuci ,Barlad ... casa in care am copilarit si in care ne refugiam atunci cand nuiaua strasnica a mamei se apropia naravasa de turloaiele noastre pline de julituri....Si ce mai must si vin facea bunicul din tireaza care se cocea prima in sat si cati ani au trecut de atunci . Multumesc pentru amintiri.

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.