Bolnavi, adesea obosiţi de viaţa care le-a adus mai mult greutăţi decât bucurii, bătrânii din căminele rurale gălăţene s-au împăcat deja cu soarta. Sunt mulţumiţi de serviciile din centrele de îngrijire? Probabil că nu le convine chiar totul, dar în linii mari o duc aici mai bine decât acasă, unde trebuiau să poarte singuri povara unei întregi gospodării.
„Am fost bolnav, mai demult. Eram paralizat pe jumătate şi nu mai puteam să am grijă de casă. E aici, în Măstăcani, aproape de cămin, dar… nu mai pot să locuiesc acolo. Vine iarna, trebuie să fac focul, să am grijă de tot ce mai e pe acolo şi nu mai pot. Am un nepot care a venit să mă mai ajute şi care locuieşte în casă acum. E bine aici, ne cunoaştem între noi şi ne trăim vieţile în continuare. Acasă nu ne mai putem întoarce”, ne spune Ioan Vâlicu, de 69 de ani, de la căminul din Măstăcani.
„Eu cred că am venit ultima aici. E oricum mai bine decât acasă. Suntem bătrâni de acum şi nu mai putem să facem curăţenie, să facem focul şi să avem tot timpul grijă de gospodărie. Aici ne putem odihni, avem masa asigurată şi e curăţenie. Avem şi familie. Cei care mă iubesc vin să mă viziteze. Ceilalţi nu vin. Oricum, drumul e scurt, că suntem de aici, din comună”, a declarat Casandra Basalic, în vârstă de 73 de ani, de la centrul de îngrijire a vârstnicilor din Fântânele.
„Eu sunt veteran de război şi am trăit multe. Anul trecut am venit aici pentru că acasă era greu şi, la bătrâneţe, nu mai poţi să treci peste orice. Trebuia să fac focul şi nu mai puteam. Nici animale nu prea mai aveam, că nu le mai puteam îngriji. Am pensie frumoasă şi tot greu era. Aici e bine. Am venit să mă odihnesc şi asta fac. Avem mâncare bună şi are cine să aibă grijă de noi”, este de părere Alexandru Oancă, rezident la căminul din Fântânele şi care a trecut de ceva vreme de pragul celor 80 de ani.
