Dintr-un sat cu o istorie de 200 de ani, înfiinţat după încheierea păcii de la Kuciuc-Kainargi, a rămas doar cimitirul * Vremea a şters inscripţiile de pe crucile de lemn * Vatra satului a fost arată în toamnă, iar acum e câmp cu grâu * Oamenii care şi-au trăit întreaga viaţă la Miroasa şi-au luat cu ei în morminte poveştile de viaţă
Plugul a răscolit, în toamnă, pâmântul bătătorit de patru generaţii de ţărani gălăţeni care au trăit în satul Miroasa, din comuna Bălăbăneşti. Despre oamenii care s-au născut, au trăit şi au murit în sat au mai rămas doar câteva date, strânse de profesorul Neculai Pământ, unul dintre creatorii ziarului on-line Xpress Bălăbăneşti. Nicio poveste a vreunui locuitor din Miroasa - aşezare care şi-a luat numele după boierii Mironeşti - nu s-a consemnat, aşa că, în scurt timp, satul, care fizic a dispărut deja, se va scufunda cu totul în uitare. De parcă oamenii locului nici n-ar fi existat vreodată...
Din aproape 200 de ani de istorie zilnică trăită a mai rămas doar cimitirul satului cu mai puţin de 20 de cruci. Alături, mai stau încă ruinele unei biserici din care oamenii locului scot cărămizi după bunul plac. Casa bălăbăneştenilor din Miroasa a rămas un sat de oase până la care nimeni nu mai bate drumurile ostile. Povestea a început în secolul XVIII. Satul Miroasa a fost atestat pentru prima oară în anul 1774, după încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi, care le dădea ruşilor posibilitatea să îi protejeze pe românii ortodocşi şi să intervină în Moldova, în timpul ultimei domnii fanariote.
"După aproape 60 de ani de la prima atestare documentară, în 1833, numele satului s-a schimbat în Slobozia Miroasa. În 1864, aşezarea sătească a intrat în componenţa comunei Lungeşti, iar în 1931 îşi va schimba din nou numele, devenind satul Nicolae Bujoreanu. Rămâne aşa până în 1950, când va căpăta numele de Ion Iacomi”, a precizat profesorul Neculai Pământ.
Abia după Revoluţie oamenii au schimbat din nou numele locului în Miroasa. Au rebotezat, însă, doar cimitirul şi ruinele bisericii, pentru că pe oamenii de aici îi înghiţise demult pământul. Surprinzător, deşi nu mai există efectiv şi nici nu mai are cale de acces care să poată fi străbătută cu maşina, Miroasa figurează încă, inclusiv pe Google Maps sau MapCarta, sub denumirea de Ion Iacomi.
Noroiosul drum al căruţelor
La cimitirul din Miroasa nu se ajunge tocmai uşor. Mai ales acum, pe drumurile care taie câmpurile şi dealurile Bălăbăneştiului se poate intra doar cu căruţa. Sau pe jos, aşa cum am făcut noi. Cine vrea să ajungă la Miroasa, unde până prin anii '70 s-a înnoptat doar la lumina lumânărilor şi a lămpilor cu gaz, trebuie să meargă mai bine de vreo doi kilometri prin câmp deschis, până la o troiţă albastră, roasă de vreme, apoi încă vreo trei kilometri prin râpi, peste un pârâu doar pe jumătate îngheţat şi peste brazda moale din care iese grâul de toamnă. Vatra satului şi drumul de acces către Miroasa au fost arate, în toamnă.
Cine au fost oamenii din marginea pădurii?
În cimitirul din Miroasa e linişte. Glasurile noastre sunt singurele care se aud şi miroase a pământ reavăn, a cărămidă udă şi a lemn vechi. Chiar la intrare dăm peste un culcuş de iepure de câmp, semn că nici un om n-a mai pus piciorul în cimitir de multă vreme. Locul musteşte de istorii demult uitate, ale oamenilor care au luat cu ei în morminte toate dovezile că au trăit vreodată aici.
Mai bine de trei sferturi din cele vreo 15 cruci sunt făcute din acelaşi lemn din care a fost construit gardul. Pe doar două dintre ele am găsit inscripţii cu numele celor care au murit în Miroasa. Iordache Eufrosina a fost înhumată în 1957, la vârsta de 64 de ani. La câţiva paşi se odihneşte din 1971 un alt bălăbăneştean din sat, Ioniţă Stoica. În rest, doar oameni cărora nimeni nu le mai poate afla nici măcar numele.
„Ultimii oameni care au locuit în Miroasa şi s-au mutat în Lungeşti au fost membrii familiei Stafie. Vreme de câţiva ani s-au mai întors aici, să îngrijească cimitirul, dar după ce au mai îmbătrânit n-au mai putut ajunge. Prin anii '70, în sat mai locuiau doar şase familii care au plecat tot în Lungeşti. În acest moment, nu mai este în viaţă nimeni care să fi locuit vreodată în sat”, ne zice Neculai Pământ.
În centrul satului-fantomă se mai înalţă încă altarul fostei biserici, ros de timp şi de intemperii. Uşa prin care se intra în biserică dă acum direct într-o râpă. Profesorul Pământ ne spune că, în anii '40, în urma unui cutremur, parte din biserică a fost serios avariată şi nimeni n-a mai recondiţionat-o. Câmpurile din jur sunt pline de cărămizi scoase din ruinele bisericii. Încet, dar sigur, locul moare şi o dată cu el, vor muri încă o dată toţi oamenii care şi-au trăit întreaga viaţă aici, la Miroasa.
