GALERIE FOTO / Campanie VL "Sate care mor": Cătunul celor care au trăit lângă zimbri

GALERIE FOTO / Campanie VL "Sate care mor": Cătunul celor care au trăit lângă zimbri

Foto: Vasile Caburgan
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
3 comentarii

La Zimbru au rămas să-şi ducă zilele doar vreo 20 de oameni * Doar slujbele de la biserica îi mai îndeamnă pe oamenii din jur să urce până în locul uitat de lume * Tinerii pleacă, iar bătrânii îşi duc traiul de pe o zi pe alta * Ambulanţa intră cu greu şi n-ar putea ajunge la toate gospodăriile, în caz de urgenţă * Sute de ani de istorie, pierduţi odată cu oamenii


Din cătunul Zimbru - parte a comunei Bălăbăneşti - a rămas mai mult amintirea. Degetele de la o singură mână sunt prea multe pentru a-i număra pe tinerii care mai trăiesc în preajma schitului reconstruit şi sfinţit în anul 2010. În urmă cu aproape un secol şi jumătate, la Zimbru (sau Zâmbru, cum pronunţă localnicii) trăiau peste 100 de suflete. Poveştile de viaţă ale celor mai mulţi s-au spulberat în uitare. Cei care au făcut şcoală sau au lucrat pământul mai figurează doar prin arhivele pe care le răscoleşte curios profesorul Neculai Pământ.
Au trăit aici bărbaţi şi femei care îşi cultivau câmpurile şi care, mai târziu, aveau să muncească la CAP-ul "Filimon Sârbu", înfiinţat pe 30 iulie 1950. Vorbim despre sute de vieţi liniştite de ţărani gospodari, într-un sat destul de izolat, încă de la înfiinţare. Creşteau la Zimbru şi copiii pe care învăţătorul, acum pensionar, Neculaiu Balaban - unul dintre ghizii noştri prin sat - îi ducea de dimineaţă, cale de câţiva kilometri, până la şcoala din Bălăbăneşti. Cei mai mulţi dintre foştii elevi au plecat fie prin satele mai mari, fie la oraş. În urmă au rămas bătrânii, care n-au avut nici putere să se mai dezrădăcineze şi nici suflet să pună lacăt pe porţile caselor părinteşti.
Acum, decan de vârstă al satului Zimbru este Mihai Sterian, care a împlinit deja 90 de ani. De altfel, cei mai mulţi dintre săteni au trecut deja de pragul a şapte decenii de viaţă. Într-o singură casă, în vale, locuieşte o familie cu doi copii care merg la şcoală: băiatul e la Seminarul Teologic din Galaţi, în vreme ce fata se apropie şi ea, cu paşi repezi, de finalul ciclului gimnazial, la şcoala din comună. Cel mai probabil, însă, ambii tineri ai cătunului vor vrea, în curând, să-şi facă un rost în viaţă într-un loc ce le oferă mai multe posibilităţi. Ultimul copil s-a născut aici la începutul anilor 2000. După cum stau lucrurile în cătun, a fost şi ultimul care se va naşte aici vreodată.
Oamenii din împrejurimi mai urcă până la Zimbru doar când se face slujbă la schit, metoc al Mănăstirii Adam. «Ce se va întâmpla aici, după ce vor muri cei mai mulţi dintre bătrâni? Vor creşte salcâmii peste tot, probabil», e de părere învăţătorul Neculaiu Balaban.

Un fost sat de clăcaşi

Cătunul Zimbru - care a atins şi dimensiunile unui sat în toată regula - s-a format prin împroprietărirea clăcaşilor de pe moşia vechiului schit Zimbru. Trebuie să fi fost îmbelşugate zecile de ani de după 1864, când Cuza dăduse Legea Rurală, prin care clăcaşii - inclusiv cei din Zimbru - nu mai erau datori niciunui boier cu nicio zi de muncă şi primeau, în plus, câte un lot de pământ pe care să-l achite în 15 ani şi să-l ţină în proprietate măcar de două ori pe atât. Pământul dat atunci a ajuns, la mijlocului secolului trecut, la CAP şi li s-a întors în proprietate ţăranilor după 1989.
«Din păcate, oamenii de aici nu prea mai au cum să muncească, bătrâni fiind. Au pământ, dar abia dacă se mai pot îngriji de cele de pe lângă casă. Cele mai multe suprafeţe sunt date în arendă altor gospodari de prin comună, care le dau în schimb proprietarilor din Zimbru produse sau ceva bani», ne spune Neculaiu Balaban.

Aşezarea împlineşte 183 de ani

Cum zona pe care se întinde acum cătunul a fost odată împădurită, numele satului se trage, cel mai probabil, de la vreo porţiune de pământ pe care îşi croiau drum zimbrii, specie dispărută şi reintrodusă în ţara noastră abia în 1958. Atestat documentar în 1830, cătunul ţinea, în 1865, de Bursucani. Între anii 1892-1896 a aparţinut de judeţul Covurlui (al cărui prefect a fost Al. Ioan Cuza, care a şi vizitat satul în 1857). La fel, la Bursucani, a fost încadrat satul şi între 1908 şi 1988. Ca vechime a atestării este al treilea sat din comună, după Bălăbăneşti (1460) şi Lungeşti (1463). În 1891, cătunul Zimbru avea 20 de case, potrivit monografiei Bălăbăneştiului. Recensămintele vremii arată că, în 1899, trăiau aici 110 suflete. Populaţia a scăzut cu vreo 30 de oameni până în 1956, apoi a ajuns la 101, în 1966. Şi iarăşi a început să scadă, până a ajuns la 57 de locuitori, în anul 2002, când s-a făcut ultimul recensământ ale cărui rezultate sunt oficiale. Acum 11 ani, deci, mai aveau domiciliu stabil aici 33 de bărbaţi şi 22 de femei. Acum, dacă îi numărăm şi pe oamenii care şi-au făcut casă în comună dar vin să locuiască doar din când în când, ajungem la vreo douăzeci şi ceva de suflete.
Cele mai multe case au şi o antenă parabolică, ca să mai ţină oamenii legătura cu lumea. Curent electric e tras, dar apă se poate bea doar din fântână. Drumul a fost pietruit mai mult de cei care au ridicat schitul nou şi care trebuiau să intre până în cătun cu materiale de construcţii. Până la medic sunt vreo 7 kilometri de mers. Ambulanţa nu poate intra până în faţa caselor din vale, aşa că bolnavii trebuie scoşi cu căruţa vreo câteva sute de metri, până la o porţiune practicabilă de drum. Cimitir mai este, însă, în marginea satului, iar bătrânii care au acolo rude multe îi poartă încă de grijă.
Uliţele sunt mai mult pustii. Nişte tineri care au o fermă prin împrejurimi şi-au făcut casă frumoasă, dar nu locuiesc în ea. Un gălăţean are şi el acolo o casă în care stă numai vara. Un dascăl a început să-şi ridice şi el o casă nouă, din lut. În rest, odăi bătrâneşti, locuite mai mult de oameni singuri sau zăvorâte.

90 de ani, şapte copii şi cinci nepoţi

La numărul 9 de pe uliţa cătunului locuieşte Mihai Sterian. Născut în Zimbru în urmă cu 90 de ani, a făcut război în Basarabia şi s-a întors acasă, la muncă. A trudit la CAP şi a prins pensia. După care, iar la... muncă. La fel ca toţi oamenii aşezaţi şi gospodari. Trăieşte acum, împreună cu fiul său, din pensie şi din ce se mai face pe lângă casă.
«Am cinci fete şi doi băieţi. Toţi îs plecaţi, dar mai vin. De la Paşti n-au mai ajuns, dar înainte, când am ridicat panaghia femeii, au venit aici toţi. Am cinci nepoţi de la copiii mei», spune bătrânul.
Cu ochii minţii, vede şi acum trupurile morţilor peste care călcau soldaţii în Basarabia. Îşi aminteşte de vremea războiului, dar şi viaţa mai bună pe care, zice el, a avut-o în timpul CAP-ului. Era vremea când învăţătorul venea dimineaţa în cătun, să-i ia pe copii la şcoală. „Îmi amintesc şi acum că l-am luat pe unul mic, de aici din vale. L-a îmbrăcat maică-sa bine, de dimineaţa, iar când am ajuns la pod, a sărit în apă, s-a udat tot şi mi-a zis mândru: Acu' na, ia-mă aşa la şcoală!”, spune, râzând, învăţătorul Neculaiu Balban. Acum, fostul elev e om mare şi nu mai locuieşte în Zimbru.

Schitul a rămas sufletul cătunului

Vechiul schit a existat aici până la cutremurul din 1940. Fusese ridicat în 1793, la marginea Bursucanilor, de către doi călugări - ieromonahii Ioasaf şi Aloman, veniţi de la Mănăstirea Râşca, judeţul Suceava, cu sprijinul familiilor Cernat, Plesnilă şi Iamandi. Ocrotitor al schitului era Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Maicile care vieţuiau aici s-au mutat la Adam, iar biserica fostului schit a devenit parohială, dedicată nevoilor sătenilor din Zimbru. Vechea biserică a fost distrusă definitiv pe 10 noiembrie 1940, de cutremur. Se mai văd şi azi urme ale temeliei pe care fusese ctitorită.
Schitul Zimbru a fost reînfiinţat de către Episcopia Dunării de Jos, prin hotărârea nr. 244/ 2008. Pe lângă vechiul hram l-a primit şi pe cel al Sfântului Rafail de la Agapia. Cu truda Mănăstirii Adam s-a ridicat o biserică nouă, din lemn. Mică, de doar 10 metri lungime şi cinci metri lăţime, dar frumoasă. La câţiva metri în faţă e şi clopotniţa, care îi cheamă pe creştini la rugăciune când se slujeşte aici. Crucea din inima altarului a fost sculptată de Neculaiu Balaban. Nu se fac mereu slujbe aici, dar când vin preoţii e bucurie mare pentru mulţi dintre săteni, care simt că se întâmplă ceva şi în vieţile lor.
Cum îşi vor mai aminti generaţiile viitoare de existenţa cătunului care se restrânge tot mai mult? Citind opera celui mai cunoscut fiul al cătunului, colegul nostru, Ion (Creţu) Zimbru. Sau citind monografia profesorului Pământ. Şi cam atât.

Ce-şi doresc oamenii satului?

Dacă unii dintre noi, orăşenii, ne-am putea dori mai mult aer curat, linişte şi vreme petrecută în sânul naturii, dorinţele şi nevoile oamenilor dintr-un sat izolat sunt, evident, cu totul altele. Cei care încă mai pot să muncească şi-ar dori să aibă unde să o facă. Cei cărora toţi le bat în poartă când trec prin sat ar vrea să nu mai fie nevoiţi să ajute chiar pe toată lumea, tot timpul, iar bătrânii, de regulă, nu prea mai vor nimic. Ar fi bună apa curentă şi n-ar strica nici un ban în plus, care să-i ajute să-şi poarte mai uşor hainele grele ale bătrâneţii.
„Când era CAP-ul aici, mai aveai cum să o cârmeşti. Te mai duceai acolo, mai munceai, mai aveai ce să aduci acasă şi să pui pe masă. Dar acum nu mai găseşti nimic de făcut pe aici, nici măcar cu ziua. Când mai e de lucru, muncim. Când nu, trăim din pensia bătrânului, dacă atât se poate”, ne spune Mihail Petru, în vârstă de 43 de ani.
„Eu am o altă problemă, drept să vă spui. Pentru că eu stau aici, în capătul satului, când vine lumea la schit, are nevoie să meargă şi la toaletă. Şi cum la biserică nu există, toţi vin la mine. Acu nu zic, ajut un om, doi, dar 60-70 care să-ţi treacă prin curte parcă-i cam mult. Să facă cine-o face şi aşa ceva pentru oamenii care vin la slujbă, că nu se mai poate”, ne spune Ion Mihai, în vârstă de 78 de ani.
„Cred că oamenii de aici au nevoie şi de o sursă nouă de apă. Acum au fântâni, dar mai ales celor bătrâni le este foarte greu să care apa, chiar dacă fântânile nu sunt departe. S-a pus problema să se foreze un puţ în zonă, dar până acum nu început nicio lucrare. Oamenii din sat spun că de vreo trei ani se tot vorbeşte, dar încă nu s-a făcut nimic”, a declarat Neculaiu Balaban, fost învăţător în comună.



Citit 3011 ori Ultima modificare Miercuri, 29 Mai 2013 18:51

3 comentarii

  • postat de Fr. Trepied Miercuri, 19 Iunie 2013 05:37 Link la comentariu
    0
    0

    sholdoveni puturosi si betivi de aia au ajuns asa 50 de oameni intr-un sat.

    Raportează
  • postat de IC Vineri, 31 Mai 2013 06:02 Link la comentariu
    0
    0

    Usurica documentarea pentru acest articol . Sunt multe inadvertente strecurate , CAP-ul din Bursucani ,sat de care apartinea si catunul Zimbru nu s-a in fiintat in anul 1950 ,s-a infiintat cu aproape 10 ani mai tarziu ,prima incercare de colectivizare a fost prin 1953-1954 , atunci cand satenii erau scosi cu baionetele de prin glugile de hlujani ,GAC-ul nu a apucat sa functioneze nici o zi si avea sediul intr-o camera oferita ,silit-voit,de un" chiabur" din zona,fost arendas si primar. Citez:".........CAP-ul "Filimon Sârbu", înfiinţat pe 30 iulie 1950. Vorbim despre sute de vieţi liniştite de ţărani gospodari, într-un sat destul de izolat, încă de la înfiinţare. Creşteau la Zimbru şi copiii pe care învăţătorul, acum pensionar, Neculaiu Balaban - unul dintre ghizii noştri prin sat - îi ducea de dimineaţă, cale de câţiva kilometri, până la şcoala din Bălăbăneşti". La acea vreme ,invatatorul Nicolaie Balaban,nascut si crescut in Balabanesti , era si el copil , copii din Zimbru nu invatau la Balabanesti ,invatau la scoala din Bursucani ,infiintata pe la 1860,functiona in casa primului invatator (Munteanu ,bunicul cunoscutului prof de romana de prin 1960 ,poreclit de elevii de la LVA "Gusatu") iar cladirea veche a fost construita pe timpul ministeriatului lui Spiru Haret , la ridicare actualei cladiri,ridicata mai mult prin munca voluntara,dupa infiintare scolii gimnaziale(acum desfiintata) au pus umarul familile de invatatori Rascau ,Balaban si altii.... .In ceata ne induce autorul si in ceea ce priveste vechimea catunului , este al treilea ca vechime din comuna ,atestat la 1830??? ba ca s-a format in jurul schitului ridicat in 1793 la marginea Bursucanilor ,sat in care s-a nascut sfantul Rafaiel la 1560. Citez :"Cătunul Zimbru - care a atins şi dimensiunile unui sat în toată regula - s-a format prin împroprietărirea clăcaşilor de pe moşia vechiului schit Zimbru Trebuie să fi fost îmbelşugate zecile de ani de după 1864, când Cuza dăduse Legea Rurală, prin care clăcaşii - inclusiv cei din Zimbru - nu mai erau datori niciunui boier cu nicio zi de muncă şi primeau, în plus, câte un lot de pământ pe care să-l achite în 15 ani şi să-l ţină în proprietate măcar de două ori pe atât. Pământul dat atunci a ajuns, la mijlocului secolului trecut, la CAP şi li s-a întors în proprietate ţăranilor după 1989" Ai dracu boieri care-i exploatau pe clacasii de pe mosia manastirii....Si un ultim citat :"Cum îşi vor mai aminti generaţiile viitoare de existenţa cătunului care se restrânge tot mai mult?"Oricum nu din monografia comunei Balabanesti....... Am toata stima pentru fiul adoptiv al satului ,invatatorul si artistul Nicolaie Balaban ,totusi nu poate cunoste bine istoria si oamenii care au trait in satul si catunul in care a venit numai de 50 de ani .Bila alba pentru descrierea aerului extraordinar care se respira in satul si catunul dintre paduri.

    Raportează
  • postat de MikeBand Joi, 30 Mai 2013 20:00 Link la comentariu
    0
    0

    Va dau eu o idee de populare a satelor: luati toti marlanii care au ajuns oraseni parveniti, care au beneficiat de conditiile civilizate la oras prin ocuparea unui loc de munca si a unei case alocate. De ani buni sunt foarte multi "galateni" care nu produc nimic, si-au incheiat socotelile cu serviciul prin "ordonanta", detin 1-2 apartamente pe care le inchiriaza, fac agricultura de weekend in timp ce oraseanul de rand este constrans a locui cu chirie la preturi fabuloase! Repopularea satelor trebuie facuta cu cei proveniti din mediul rural. Au ajuns tinerii cu studii finalizate sa isi caute bucati de pamant sa le lucreze sa isi poata ridica o chilie pentru a supravietui in timp ce taranii se lafaie in mojicia lor dandu-se drept oraseni, sufocand orasul cu prezenta lor, cu obiceiurile lor si cu metehnele de zi cu zi pe care le vedem zilnic pe strada!

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.