Cătunul cu şapte case, fără apă curentă, fără canalizare şi fără gaz * Toate cele necesare traiului se găsesc la cel puţin un kilometru şi jumătate distanţă * Femeia care l-a convins pe prim-secretarul Dăscălescu să electrifice satul trăieşte în continuare aici * Un transformator şi ceva piatră pe drum - atât a făcut statul român, de-a lungul vremii, pentru oamenii de la Lozova
Ca să ajungi în cătunul Lozova, ieşind de pe DN 25, în comuna Braniştea, trebuie să ştii dinainte încotro te îndrepţi. Altfel, cu toate că intri pe un drum pietruit, ai zice că înaintezi spre nicăieri - numai printre pârloagele cu bălării cât un stat de om - şi te-ai întoarce aproape sigur din drum, dezamăgit la gândul că satul în care odată trebuie să fi trăit pescarii de la balta Lozova a fost înghiţit cu totul de buruiană. Pe cât de dezolant e drumul acesta, pe care primăria a întins piatră la cererea celor câţiva săteni, pe atât de grea este calea cealaltă spre cătun, pe care oamenii o numesc „de vale”. Tocmai drumul acesta l-am urmat noi, cu maşina, pe sub podul traversat de calea ferată. Cărarea lată, nepietruită şi plină de hârtoape, mai ales în deal, le hurducă sufletele până şi localnicilor obişnuiţi deja cu drumul şi care se mai încumetă să urce pe aici, prin mijlocul vegetaţiei ostile şi atotstăpânitoare. Ce să mai zicem de noi, orăşeni, obişnuiţi cu cuminţenia maşinii pe asfalt!
Până la cei câţiva oameni care mai trăiesc în cele şapte gospodării din cătunul Lozova nu ajunge nici apa curentă, nici canalizarea, nici ţeava de gaze. Magazinul din Braniştea, biserica, cimitirul, farmacia şi cabinetul medicului de familie nu-s chiar departe pentru oamenii care mai sunt, încă, în putere. Totuşi, pentru cei pe umerii cărora s-au adunat, grei, anii de viaţă, până şi capătul micului sat e departe. Unde s-ar mai duce ei acum, vreun kilometru şi jumătate, să-şi cumpere pâine sau medicamente? Depind aproape cu totul de copiii lor - ajunşi între timp oameni în toată firea - care vin până aici ori de câte ori pot, ca să le mai aducă bătrânilor cele de trebuinţă.
Dacă aici au trăit pescari, oamenii nu prea şi-i mai amintesc. Cei mai mulţi ţin minte, însă, ferma de gâşte şi raţe care funcţiona aici înainte de 1989.
Femeia care a adus curent electric pe malul bălţii
Ştefan Barbăneagră are 54 de ani, s-a născut în cătun, dar a plecat la oraş până la urmă. Satul nu-i prea oferea nimic în tinereţe. Ne povesteşte cum mulţi dintre localnicii mai tineri sau mai puţin tineri au procedat la fel ca el, de-a lungul vremii. Cauza principală: la Lozova nu exista nici şcoală şi nici măcar curent electric, aşa că speranţa unei vieţi mai bune abia dacă mai licărea prin părţile locului. Prin urmare, oamenii în putere n-au avut altă soluţie la acea vreme decât să-şi caute norocul în lumea largă. Unii s-au oprit prin comunele din jur, iar alţii au plecat la Galaţi sau chiar mai departe.
Până la urmă, însă, chiar când greutăţile păreau să-i biruiască pe sătenii din jurul bălţii Lozova, pe la începutul anilor 1970, s-a montat un generator de curent electric în sat. Mama lui Ştefan Barbăneagră a fost cea care a impresionat autorităţile, prin puterea exemplului propriu, şi le-a determinat să aducă până aici instalaţiile de electricitate.
„Aici, în preajmă, era o fermă de gâşte, la care lucram pe vreme aia. Era la colectiv. Iar într-o noapte a venit Constantin Dăscălescu, prim-secretarul de partid, cu o Dacie neagră - aşa cum se auzise că circula el de obicei - ca să vadă cum se lucrează aici la noi. Şi m-a găsit pe mine muncind cu felinarul în mână. Nu aveam curent, aşa că ţineam cu o mână felinarul sus, iar cu cealaltă făceam treabă. Aşa erau vremurile atunci, grele de tot. Dar la scurt timp, după ce m-a văzut cum mă chinuiam, au venit nişte oameni care au montat aici un transformator, ca să avem şi noi curent electric. Şi de atunci avem curent. A rămas transformatorul ăsta aici. Noroc de Dăscălescu, altfel cred că tot fără curent eram” ne spune femeia, acum trecută de 70 de ani.
De fapt, transformatorul şi piatra de pe drum (pe care a întins-o primăria Braniştea în anii trecuţi) sunt singurele ajutoare pe care le-a primit de la autorităţi, într-o viaţă de muncă.
De 70 de ani, la aceeaşi poartă
Cea mai bătrână femeie din sat este Maria Cristea, care a împlinit deja 84 de ani. S-a născut la Schela, dar a venit în cătun la Lozova cu patru ani înainte să ajungă la vârsta majoratului. Jumătate din cei 70 de ani şi i-a trăit aici, ca văduvă, aşa că prea uşor nu trebuie să-i fi fost să-şi crească cei patru copii. Acum, ei sunt cei care vin dinspre Braniştea să-i aducă cele de trebuinţă. N-are pensie mare, dar cât poate mai are grijă de casă şi nu lasă pe nimeni să-i treacă neinvitat pragul porţii. Cei doi câini pitici din curte îi dau de ştire când cineva se apropie de gard. Latră şi latră de nu se mai opresc, până când stăpâna ajunge la poartă.
„Era mai mare satul pe vremea când eram eu tânără. Pe aici, pe marginea bălţii, unde este acum loc liber, erau case. Mai mult de 30 de case, din câte îmi mai aduc eu aminte. Dar oamenii au plecat, încet-încet. Eu am rămas aici şi au mai fost câţiva oameni care n-au vrut să plece. În rest, toţi şi-au văzut de drum. Trec anii…”, spune femeia, uitându-se în jur, spre casele care se mai zăresc încă.
„Vrem să ne retragem spre Galaţi!”
Probabil, jumătate dintre oamenii cu care vorbim acum în cătunul Lozova nu s-au născut aici. Spre exemplu, în celălalt capăt de sat faţă de casa familiei Barbăneagră - adică la nu mai mult de câteva sute de metri - locuieşte Petrică Leca, în vârstă de 80 de ani. A trăit ani buni la Lozova, pentru că de aici este soţia sa. A venit aici când şi-au întemeiat familia, dar în 1972 au plecat cu toţii la Galaţi. S-a întors abia după 1989, ca să-şi facă ceva grădină, puţină vie şi să-şi planteze câţiva pomi. Atât cât să se bucure familia de la Galaţi.
„A fost o vreme când nu ştiu dacă mai erau vreo câţiva oameni în tot satul. Exact cei care n-au plecat niciodată. Toţi ceilalţi îşi încuiaseră şi lăsaseră totul în urmă. În cazul nostru, ne-am întors aici, pe perioada verilor, dar cred că până la urmă o să renunţăm. Suntem bătrâni şi nu prea mai putem să muncim pentru toate câte sunt pe aici. Avem o jumătate de hectar de vie, o jumătate de pomi fructiferi şi două hectare de porumb. E cam mult de muncă pentru nişte oameni bătrâni”, ne spune Petrică Leca.
Zice că nu se teme de hoţi, cu toate că ştie că-şi mai croiesc drum de la Braniştea până pe aici. Nici n-ar avea de ce să se teamă, cu cei trei câini care sar şi fac ditamai tărăboiul, imediat ce aud picior de om pe uliţă.
Cel mai probabil, Petrică Leca se va retrage în curând la Galaţi, ca să-şi trăiască în linişte anii de pensie, pe care şi i-a câştigat după ce a fost, o viaţă, şofer de autobuz.
„Când am venit aici, era jale!”
La buza câmpului care se întinde de la uliţa satului spre deal îl găsim pe Neculai Ene. Are 79 de ani, dar prăşeşte cu poftă. E de-al locului de multă vreme, chiar dacă nu s-a născut aici. „Nu, nici vorbă să mă fi născut aici. Eu sunt din Tutova. Am cumpărat casa şi pământul din jur în urmă cu vreo 14 ani. Era dezastru atunci, dar nu prea ne mai permiteam altceva. Şi încetul cu încetul am început să aranjăm locul. Am muncit, am făcut pe lângă casă, am aranjat câmpul…Nu-i mult. Numai cât să putem munci eu şi soţia”, ne spune bărbatul.
Nu prea poate fi vorba de irigaţii în cătun, dar cum pământurile nu le sunt prea întinse, oamenii şi-au cumpărat o pompă submersibilă şi scot apă din fântână. Gospodăria familiei Ene este una dintre cele mai aşezate din partea locului. Unde nu-s pomi fructiferi, e porumb. Iar unde nu e nici porumb, sunt pepenii de care se va bucura în vară toată familia. Inclusiv copiii plecaţi la oraş şi care vin aici, la sfârşit de săptămână, în casa pe care şi-au construit-o. Pentru cei tineri, însă, e doar un loc de relaxare, nu unul în care să trăiască permanent. Din păcate locul ascuns, drumul greu şi lipsa utilităţilor îi ţin pe oamenii în putere departe de acest loc.
„Dacă mai trec vreo cinci ani şi se face la fel de mult cum s-a făcut până acum, o să dispărem cu totul de aici”, se gândeşte cu voce tare Ştefan Barbăneagră, uitându-se în jur.
