Nu trecuse de ora 11,00, pe data 14 mai, când am pus pentru prima oară piciorul în cătunul Lupele, aflat la şapte kilometri de centrul comunei Pechea. Am păşit hotărâţi în mijlocul comunităţii fără drum de acces pietruit, fără biserică, fără medic, fără farmacie, cimitir sau magazin. Acesta a fost începutul campaniei „Sate care mor” – seria de materiale marca „Viaţa liberă” care şi-a propus să vă aducă în case poveştile oamenilor uitaţi parcă de vreme. Am ajuns, de-a lungul ultimelor aproape trei luni, în alte zece sate mai mult sau mai puţin rupte de lume. Locuri în care viitorul şi dezvoltarea sunt doar cuvinte goale, iar oamenii s-au obişnuit să nu mai prea aştepte nimic nou şi bun de la ziua de mâine. Vă propunem acum să fiţi alături de noi şi să propuneţi soluţii pentru ca aceste sate să existe şi de aici înainte. Iată doar câteva dintre comunităţile în mijlocul cărora am ajuns, de-a lungul campaniei.
Oanca - aşezarea cu doar 14 case. Cu o conformaţie specific montană, satul Oanca din Rădeşti are, pe an ce trece, tot mai puţini locuitori. La cei 96 de ani ai săi, Cleanţa Vlad e cea mai vârstnică locuitoare a satului şi a trăit, în casa sa de pe deal, mai bine de jumătate din istoria aşezării. Acum, este în grija copiilor care vin cu rândul în cătun, ca să-i fie aproape. Casele în care nu mai locuieşte nimeni se fac una cu pământul. Spre poalele dealului, unde trăieşte bătrâna de 96 de ani, creşte cea mai tânără membră a comunităţii, născută la Roma în urmă cu trei ani. E mezina familiei Iordache şi sunt şanse destul de mici să rămână în sat.
Colonia uitată de pe malul bălţii Lozova. Cătunul mai are şapte case, fără apă curentă, fără canalizare şi fără gaz. Toate cele necesare traiului se găsesc la cel puţin un kilometru şi jumătate distanţă. Femeia care l-a convins pe prim-secretarul Dăscălescu să electrifice satul trăieşte în continuare aici, alături de alţi circa 10 oameni. Un transformator şi ceva piatră pe drum - atât a făcut statul român, de-a lungul vremii, pentru oamenii de la Lozova.
Huştiu: satul care mai există doar pe hartă. Aşezarea de pe coama dealului din Priponeşti s-a risipit în anul 1977, spun foştii localnici. În sat s-a trăit, până în ultima zi, fără curent electric şi fără drum pietruit. O mână de oameni care s-au născut sau au venit în satul Huştiu de tineri s-au mutat acum în satul Ciorăşti sau prin împrejurimi.
La Onciu: o mână de case locuite şi dureri fără număr. An de an, câte un vârstnic se mai face una cu istoria locului, în micul sat din Bereşti-Meria. Localnicii care au nevoie de medicul de familie sau de farmacie trebuie să bată vreo opt kilometri. Iarna, pe zăpadă mare, copiii nu mai pot ajunge la şcoală, se plâng oamenii. Primăria poate face drum, dar nu poate întineri oamenii şi nici celor în putere nu le poate da locuri de muncă.
Viaţa aspră de pe Piscu Corbului. Deşi au drum pietruit, oamenii trăiesc mai degrabă izolaţi de lume, pe acoperişul comunei Nicoreşti. De muncă se mai găseşte, dar numai cu ziua, pe vreo 50 de lei plus mâncare. Şcoală primară există, însă nu sunt copii care să o frecventeze. Zeci de case au lacăte pe porţi, iar numărul lor va creşte.
Satul fantomă din câmpia Siretului. În satul Crîngeni din comuna Nămoloasa nu există nici timp, nici spaţiu. Două familii vârstnice şi două bătrâne singure trăiesc izolate, în mijlocul pustietăţii. Nu eşti din sat, nu te aventurezi până aici! Fără magazin, medic, farmacie, biserică şi cimitir. Un loc de poveste despre satul de altădată.
