* Canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 2008, Sfântul Rafael de la Agapia Veche (Neamţ) are origini gălăţene * În cătunul Zimbru de lângă Bursucani se înalţă un schit, metoc al Mănăstirii Adam, care are hram în ziua de prăznuire a sfântului
Sfântul Cuvios Rafael (sau Rafail) de la Agapia Veche - prăznuit în acest an pe data de 21 iulie, deodată cu Sfântul Cuvios Partenie - s-a născut în satul Bursucani, în anul 1560, aproape de actualul cătun Zimbru din comuna Bălăbăneşti. În vatra sa originară, s-a ridicat după aproape 200 de ani, un schit, reabilitat în anul 2008, prin grija Arhiepiscopiei „Dunării de Jos”.
Povestea locului prin care a păşit acest sfânt - care prin exemplu vieţii sale pline de sacrificii auto-impuse în numele credinţei face legătura între pământurile noastre şi Cer - v-o spunem astăzi.
Cine a fost Sfântul Rafael
„Fericitul stareţ Rafael” va fi numit, în pomelnicele vremii şi în Condica Sfântă, sfântul care se născuse la Bursucani şi care, tuns în monahism, se va nevoi îndelung în singurătate, pe munte, în apropiere de Mănăstirea Agapia Veche (sau Agapia din Deal) de la Neamţ. Ajunsese aici între anii 1580 – 1585, având, deci, vârsta cuprinsă între 20 şi 25 de ani şi îşi dorea deja, se pare, o viaţă curată, închinată lui Dumnezeu. I-au plăcut oamenii locului, cinstea lor, lipsa făţărniciei şi dragostea lor faţă de Dumnezeu, aşa că a ales să vieţuiască aici. A învăţat să facă ascultare şi să se smerească – singura armă eficientă împotriva păcatului mândriei – şi a fost acceptat în obştea monahală din care a făcut parte până a trecut la Domnul. Monahul Rafael ar fi ajuns, potrivit surselor scrise ale timpului, al doilea în ierarhia obştii monahale care îl acceptase, după sihastrul Agapie, care a întemeiat obştea de la Agapia Veche.
Data trecerii la Domnul a „fericitului stareţ” nu este înregistrată precis, dar istoricii spiritualităţii ortodoxe consideră că ea s-ar fi petrecut în intervalul 1640 – 1645, la vârsta de peste 80 de ani. La dezgroparea de şapte ani, monahii au constat că trupul său era neputrezit şi frumos mirositor, aşa că moaştele sfântului au fost aşezate în raclă. Mitropolitul Moldovei, Sfântul ierarh Dosoftei, a sărutat moaştele Sfântului Rafael şi a fost printre primii ierarhi care l-a considerat sfânt pe cel care se nevoise la Agapia Veche. Din păcate, urma sfintelor moaşte s-a pierdut, fiind ascunse, se pare, în timp de conflict în zonă şi nemaifiind descoperite.
În şedinţa din 5-7 martie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea Sfinţilor Partenie şi Rafail de la Agapia Veche. Ulterior, lăcaşul de rugăciune a fost reabilitat.
Povestea bisericii
La schitul ctitorit în 1753 de către ieromonahii Aloman şi Iosif au vieţuit de maici până prin 1864. Încetul cu încetul, vitregiile timpurilor şi secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 – lege adoptată de A.I.Cuza, care vizitase Zimbru cu şase ani în urmă - au făcut ca parte dintre maici să meargă spre Mănăstirea Adam sau chiar mai departe. Au rămas aici doar câteva maici, iar la schit a fost şi şcoală pentru copiii din Bursucani. În 1940, cutremurul a dărâmat biserica schitului şi, în mod evident, anii comunismului n-au fost prielnici redescoperirii rădăcinilor duhovniceşti pe care le avem aici. Refacerea temeinică schitului a început în anul 2008, iar rezultatele s-au văzut destul de repede. Nu se slujeşte frecvent la schit, aşa că puţinii oameni care locuiesc în cătunul Zimbru coboară la biserică în Bursucani. Schitul a primit şi hramul Rafael de la Agapia, pe lângă cel pe care îl avea deja, al Sfântului Gheorghe şi este metoc al Mănăstirii Adam.
Locul împlineşte 184 de ani
Din păcate, cătunul Zimbru atestat documentar în 1830 este, pe an ce trece, din ce în ce mai aproape să se întoarcă în pământul din care s-a ridicat. Doar pe ici-pe acolo se mai zăreşte câte o gospodărie mai aşezată. În urmă cu 12 ani, mai trăiau aici 33 de bărbaţi şi 22 de femei, dar între timp, rândurile sătenilor s-au rărit şi mai mult.
