Îl cheamă Lupu G. Manole, dar aproape toată lumea din comuna Cuca îl cunoaşte sub numele de Manole Puiu. La venerabila vârstă de 91 de ani, este cel mai vârstnic om din satul său, dar spune că nu e mândru de această realizare. "Anii sunt din ce în ce mai grei. Îi simt cum apasă, mai ales după ce am rămas singur. Femeia s-a dus şi, odată cu ea, s-a cam dus şi bucuria mea", spune nea Manole.
Ne-a primit în casa sa umilă cu braţele deschise. Focul ardea mocnit în soba de teracotă, veche de zeci de ani, iar carpetele de pe pereţi îmi aduceau aminte de copilărie şi de casa bunicilor. Singura dovadă a faptului că timpul nu a stat în loc în casa moşului este un televizor mai nou, care îi alină acestuia bătrâneţile. "Ascult muzică populară, mai ascult câte o ştire. La filme nu mă uit, că nu prea mai văd să citesc scrisul. Şi-aşa nu îmi plac. Una, două, ăia se coţăie. Nu mai e nimic interesant", râde bătrânul.
"Am fost căsătorit timp de 65 de ani..."
Într-o perioadă în care divorţurile sunt la ordinea zilei, nea Manole îşi aduce aminte cu plăcere de vremurile în care a cunoscut-o pe cea care i-a fost alături vreme de 65 de ani. "La o horă am cunoscut-o, dar eram cam timid şi nu i-am zis de prima dată că îmi place de ea. Abia după ce mi-am făcut curaj, am aflat că ea abia aştepta să îi zic eu ceva. Ne-am luat repede şi am trăit multă vreme împreună", povesteşte nea Manole.
Cum a rezistat atâţia ani alături de aceeaşi femeie?
Dacă pentru mulţi e un mister acest aspect, pentru bătrânul de 91 de ani a fost un lucru foarte simplu. "Ne-am iubit. Chiar dacă ne-am mai certat, mereu am făcut amândoi în aşa fel încât să fie bine. Nu am bătut-o niciodată. Nu baţi pe cineva când iubeşti şi nici nu dai divorţ. Dar, la vremea aia, nu era aşa, cu divorţurile. Era o ruşine să pleci de lângă femeie şi copil", ne mai spune cucanul.
"Am şcoală puţină, că nu m-a lăsat tata..."
Ridat, cu din ce în ce mai puţine fire de păr în cap, şi acelea albe, nea Manole este unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din comună. A muncit toată viaţa, chiar dacă nu a avut foarte multă şcoală, şi a câştigat cel mai preţ lucru: respectul celor din jur. "Am fost la şcoală doar o săptămână, că apoi s-a bătut tata cu învăţătorul şi mi-a zis să nu mă mai duc la şcoală. Cică, decât să iau bătaie la şcoală din răzbunare, mai bine iau bătaie acasă, din dragoste", îşi aminteşte Manole Lupu, râzând.
Dacă şcoală nu a făcut, a ales munca. "La 7-8 ani, deja mă duceam cu oile la păscut, le plimbam, erau ca prietenele mele. Nu aveam timp de altele. Plecam dimineaţa şi mă întorceam seara şi uite-aşa am ajuns la vârsta asta, sănătos tun", spune bătrânul.
Deşi anii şi-au spus cuvântul, sănătatea nu i-a fost afectată. "Primele pastile le-am luat acum doi ani, şi alea pentru că mă durea gâtul. Nu am avut niciodată probleme, nu m-a durut nimic. Am fost la spital doar de două ori, odată că am căzut sub căruţă şi altă dată, tot aşa, pentru că m-am lovit undeva. Dar în rest nu e nimic ruginit la mine. Doar cu ochii am probleme, că nu mai văd ca pe vremuri şi nu mai pot să mă gospodăresc prea bine. E rău aşa, că dacă mai aveam animale, mă mai luam cu ele. Dar nu mai văd să le îngrijesc", spune nea Manole, cu amărăciune în glas.
Singurul necuvântător din curtea bătrânului e un câine, mic, cu lătratul ascuţit, dar curios la lume nouă. "Nu muşcă, doar latră, de asta îl şi ţin dezlegat", ne linişteşte nea Manole, când dăm nas în nas cu câinele botezat în diverse moduri. Răspunde şi la Azorel, şi la Trahanache, oricum îl strigi. Dacă îi mai dai şi de mâncare, eşti cel mai bun prieten al său, din câte ne-a spus stăpânul său.
"În primăvară se reuneşte formaţia!"
Cea mai dragă ocupaţie a lui Manole Puiu a fost cea de fluieraş în formaţia folclorică a satului. "Am cântat la fluier din plăcere, după ureche, fără şcoală muzicală. Aş mai cânta şi acum, dar nu se mai mişcă degetele cum trebuie şi nici dinţi în gură nu mai am, aşa că nu iese aerul bine", ne spune omul.
Pe 14 mai 2015, primarul Vlad Mihăiţă vrea să-i readucă pe cei rămaşi din această formaţie în atenţia satului şi să-i cinstească pentru talentul lor. "Ne-a zis domnul primar că ne cheamă de ziua culturală a satului, în luna mai, să urcăm pe scenă. Poate ne dă şi fluierele înapoi, măcar să le avem ca amintire", mai spune bătrânul.
După aproape un secol de viaţă, sunt foarte multe lucruri pe care un astfel de om le poate povesti. Viaţa sănătoasă pe care a dus-o, alimentaţia produsă prin efort propriu, dar şi educaţia primită l-au ajutat să vadă lumea cu alţi ochi, iar acum spune că, deşi au fost multe momente când a înjurat printre dinţi, dacă s-ar întoarce în timp, s-ar purta la fel. Singurul regret al lui Manole Lupu este că nu o mai are pe baba sa alături. Are un băiat care locuieşte în Galaţi şi care îl vizitează des, dar tot se simte singur. "Cu baba mă mai luam la vorbă, mai râdeam, mai spuneam o prostie. Acum, e greu. Stau doar cu televizorul. El vorbeşte pentru mine, dar eu vorbesc singur", râde nea Manole.
Astfel de oameni scoşi în afara timpului, cu poveşti de viaţă atipice, există în fiecare localitate din judeţ. Tot ce trebuie să facem este să îi descoperim.
CITEŞTE ŞI: Gălăţenii care locuiesc cel mai aproape de cer. REPORTAJ (Foto)
