Îmi place să scriu despre oamenii care lasă ceva în urmă. Mă bucur ori de câte ori am şansa de a cunoaşte persoane care au ceva de spus. Când scriu despre cineva, nu aştept feed-back, deşi aş minţi dacă aş spune că nu mă bucură să primesc ecouri.
Zilele trecute am trăit o emoţie nesperată. M-a sunat Tamara Buciuceanu Botez, marea Doamnă a Comediei Româneşti, pe mine, ziaristul din Galaţi care scrisesem câteva rânduri la aniversarea domniei sale. M-a sunat pe telefonul personal, să-mi mulţumească, în condiţiile în care nu îi dădusem numărul meu.
Rememorând, cred că mi s-a mai întâmplat acelaşi lucru cu actorul George Motoi, cu scriitorul George Arion şi cu solistul de muzică uşoară Alexandru Jula. Toţi sunt nume mari şi toţi sunt oameni de excepţie care au făcut pentru neamul românesc infinit mai mult decât am făcut eu, scriind câte un articol într-un ziar local.
Revin la telefonul doamnei Tamara şi la cât de frumos a sunat acel „Mulţumesc”. Teoretic, e unul dintre primele şi totodată cele mai simple lucruri pe care le învăţăm în cei şapte ani de acasă. Să spunem mulţumesc, te rog, să salutăm şi să răspundem la salut, aşa cum am văzut, copii fiind, la părinţii noştri. Şi totuşi, lucrurile simple nu mai sunt atât de simple.
Merg adesea în parc, seara, cu fetiţa mea. Pe unul dintre spaţiile de joacă l-a numit, ea, nu eu, „părculeţul cu copii bădărani” – şi nu am influenţat-o în stabilirea acestei denumiri. Pur şi simplu e locul unde au împins-o copiii mai mari, la urcarea în cele trei tobogane cu scară comună, văzând-o mai mică şi cu mai puţin tupeu.
E greu de găsit calea de mijloc prin care să-ţi educi astăzi copilul - cu suficient de mult bun simţ, pentru că nu poţi concepe, ca părinte, altfel, dar şi cu suficient tupeu, cât să facă faţă în colectivităţile în care va intra.
Vrând, nevrând, vedem în fiecare zi copii care sunt oglinda părinţilor: părinte nervos - copil agitat; părinte cu apucături de mahala – copil agresiv; părinte dezinteresat – copil care creşte ca o buruiană; părinte răbdător şi cu simţul umorului – copil liniştit şi atent cu ceilalţi.
Nu ştiu câţi dintre micuţii care îi împing pe ceilalţi la urcarea în tobogan au învăţat, odată cu primele cuvinte, să spună mulţumesc sau te rog.
Şi iarăşi revin la telefonul doamnei Tamara. Pentru mine, el are valoare de simbol. Reprezintă credinţa că bunele maniere încă există, e-adevărat, la persoanele educate, care au trăit frumos o viaţă.
Însă nimic nu ne împiedică să învăţăm de la astfel de oameni, să ni-i luăm ca model (cine spune că în ziua de astăzi nu mai există modele bune se înşeală, trebuie doar să avem ochi pentru ele şi să ştim unde să le căutăm).
Lecţii de omenie primim mereu, însă suntem prea ocupaţi de ideea banilor ca să mai punem preţ pe lucrurile cu altfel de valoare decât materială.
Voi ţine minte gestul doamnei Tamara Buciuceanu Botez şi îl voi da ca exemplu copilului meu, când va fi suficient de mare încât să-l înţeleagă.
Iar dumneavoastră, celor ce aveţi răbdarea de a găsi răgazul să ne citiţi zi de zi, vă mulţumesc astăzi, pentru că am acest prilej.
