* „Viaţa liberă” vă oferă poveştile câtorva dintre familiile de gălăţeni care au ales varianta adopţiei * De asemenea, vă spunem aproape tot ce trebuie să ştiţi despre această procedură *
„Când l-am văzut prima dată plângea. L-am luat în braţe şi a tăcut. Aşa s-a întâmplat şi la a doua vizită. Noi ne doream o fetiţă, dar el ne-a cucerit”.
„Ne place să credem că el ne-a ales pe noi şi nu invers.” Aşa îşi începe povestea capul unei familii care a adoptat recent o mândreţe de băieţel de câteva luni.
A intrat în familia lor chiar în ajunul Crăciunului, în 2009, şi de atunci le-a schimbat total stilul de viaţă. Acum totul se învârte în jurul copilului.
„A fost ca un dar de la Dumnezeu, cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi de sărbători”, spune tatăl, în timp ce mama îl completează:
„De atunci s-a schimbat totul. Absolut totul. Acum viaţa noastră gravitează în jurul copilului. Nu mă mai uit la televizor, aşteptăm să adoarmă ca să putem face toate celelalte treburi gospodăreşti”.
Cei doi părinţi au acceptat, sub acoperirea anonimatului, să ne împărtăşească din experienţa adopţiei. Au în jur de 35 de ani şi îşi doreau foarte mult un copil.
Au făcut, timp de mai mulţi ani, tot felul de analize şi au realizat că nu îşi pot împlini visul pe cale naturală.
„Numai la fertilizarea in vitro nu am apelat pentru că suntem bugetari şi nu ne permitem. În rest, numai noi ştim cât am încercat. Şi atunci ne-am gândit la adopţie”, spune mama.
De fapt, ideea adopţiei a venit oarecum natural pentru că în familia sa există deja alte două cazuri de copii adoptaţi. Atât fratele ei, cât şi sora, au deja câte un copil adoptat.
„La noi în familie e o tradiţie să creştem copiii altora. Nu o spun nici cu tristeţe, nici cu bucurie, e pur şi simplu o realitate”, mai spune mama adoptivă.
O potrivire perfectă
Deşi e numai de câteva luni în familia adoptatoare, băiatul pare de-a dreptul lipit de părinţii săi. E destul ca tatăl să îi facă un semn şi el începe să chicotească.
Se joacă natural în braţele mamei, iar imaginea celor trei este a unei familii cu adevărat împlinite. Te şi întrebi cum au putut părinţii naturali să renunţe la acest copil.
Există, însă, răspunsuri şi, de cele mai multe ori, poate că nu e bine să blamăm înainte de a cunoaşte toate amănuntele. Mama naturală a copilului e o adolescentă care nu avea cum să îşi crească fiul.
Privată de ajutorul părinţilor, cu un tată care nu şi-a asumat responsabilitatea, adolescenta a ales calea abandonului.
Pentru copil, poate că tot răul a fost spre bine, pentru că acum a ajuns într-o casă care îi poate oferi de toate: de la condiţii materiale propice, până la afecţiunea necesară unei dezvoltări armonioase.
Un drum lung
Pentru familia adoptatoare drumul a fost destul de lung. Când au început procedurile, copilul care le întregeşte acum familia nici măcar nu era născut.
Totul a durat aproximativ un an, timp în care au întocmit dosare, şi-au făcut analize, au fost supuşi unor teste psihologice, au fost vizitaţi de echipe de la „Protecţia Copilului”, au făcut cursuri, au aşteptat să fie atestaţi drept familie adoptatoare.
„Când l-am luat pentru prima dată în braţe şi când l-am adus acasă am ştiut că a meritat tot acest efort. A fost un drum greu, dar acum suntem fericiţi. Eram conştienţi de faptul că e dificil să se facă potrivirea”, declară la unison cei doi părinţi.
Deşi copilul e mic, cei doi se gândesc deja la momentul în care îi vor spune fiului lor că este adoptat. Este cel mai bine aşa pentru că riscul de a afla din altă parte e destul de mare.
„Vecinii deja ştiu. Chiar m-au întrebat unii: «Vecină, dar când ai născut, că nu te-am văzut cu burtică?».
Alţii ne felicită pentru ceea ce am făcut şi ne tratează ca pe orice altă familie. Da, ne pregătim să îi spunem la un moment-dat, însă numai atunci când va începe să înţeleagă. Mai întâi sub forma unor poveşti, apoi, când va fi pregătit, va afla de la noi”, spune mama adoptatoare.
„Vă va schimba viaţa în bine!”
Prin aceleaşi proceduri îndelungate, dar pline de satisfacţie la final, a trecut şi o familie care are acum un băiat de cinci ani. L-au adoptat când avea un an şi opt luni, iar acum spun că au făcut cel mai fericit pas din viaţa lor.
„Eu nu am mai putut face copii din cauza unui avort pe care l-am făcut mai demult. Acum, dacă mi-aş permite să dau un sfat tinerelor însărcinate, le-aş spune să nu recurgă la acest gest”.
„Iar celor care se gândesc la adopţie să nu facă acest pas decât dacă îşi doresc cu adevărat. Dacă o vor face, le garantez că le va schimba viaţa în bine”, spune cealaltă mamă adoptivă cu care am stat de vorbă.
A adus în sprijinul afirmaţiilor sale un întreg album foto cu familia sa şi vorbeşte cu multă dragoste despre băiatul pe care l-au înfiat.
„Şi eu am crezut că o să venim aici, o să vedem mai mulţi copii şi o să ne alegem. Dar nu e deloc aşa, un copil nu îl alegi ca pe un obiect, ca pe o ţinută”, mai spune femeia.
Şi ea este de acord că odată făcut acest pas viaţa se schimbă cu totul. Mai spune că, de cele mai multe ori, femeile sunt cele care fac primul pas:
„La început, bărbaţii sunt mai reticenţi. Cred că şi atunci când e vorba despre un copil natural, tot bărbaţii sunt mai rezervaţi. Nu e nevoie să îi convingem noi, ci trebuie să se convingă singuri că e pasul pe care trebuie să îl facă”.
„Pe noi ne bântuia demult ideea de a adopta un copil, iar când, în cele din urmă, am reuşit să facem acest lucru, am fost foarte fericiţi”.
Sfatul celor două familii adoptatoare cu care am stat de vorbă? Simplu: cei care îşi doresc să înfieze să lase prejudecăţile deoparte şi să vină la Direcţia pentru Protecţia Copilului.
„Să aibă încredere în cei de aici pentru că au «mână bună». Să nu vină cu idei preconcepute şi să nu se teamă de proceduri. E firesc să dureze pentru că e o responsabilitate mare”.
„Nu poţi da un copil în orice condiţii. Cei care pot să o facă, să o facă. Fără prejudecăţi, pentru că riscă să piardă oportunităţi extraordinare”, spun la unison familiile adoptatoare cărora li s-a împlinit visul de a avea un copil.
Povestea unei familii fericite
„Adopţia este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care un cuplu le poate face. Am avut răbdare aproape zece ani să fac tratamente peste tratamente.
Deşi mereu mă duceam cu gândul spre adopţie, am amânat mulţi ani, în speranţa că poate în sfârşit vom avea şi noi un copilaş. Poate am aşteptat prea mult, poate aşa a fost să fie… Destinul a ales… adopţia.
Adevărul este că adopţia este un pas important într-o relaţie, în viaţa de cuplu, dar şi în viaţa fiecăruia dintre cei implicaţi. Decizia de a adopta un copil este o adevărată aventură.
Au fost multe întrebări la care a trebuit să-mi răspund, am trecut prin emoţii mari şi am avut multe de făcut înainte de a putea deveni părinţii acestei fetiţe. Am reuşit! Şi acesta este cel mai important lucru.
Drumul a fost lung până la adopţia finală. Din cauza serviciului soţului, multe stări sufleteşti le-am trăim separat, prin corespondenţă. Am obţinut atestatul de două ori şi perioada de aşteptare s-a extins pe mai mulţi ani.
A fost foarte greu, dar momentele respective le-am uitat deja. Am vizitat mai multe fetiţe, dar în momentul în care am văzut-o pe EA, mi-am dat seama imediat că este fetiţa noastră mult aşteptată, cea pe care o vom iubi şi ocroti toată viaţă.
O blondina de trei ani, tunsă scurt, băieţeşte, timidă, cu capul în jos permanent, frumoasă, cu ochii verzi… din prima clipă am văzut că seamănă cu soţul meu.
Acum îmi dau seama că seamănă cu soţul meu nu numai fizic. Dumnezeu le aranjează pe toate aşa cum este mai bine. Ne-am vizitat în fiecare sfârşit de săptămână, am avut şi sprijinul asistentului maternal care a început să o pregătească pentru perioada ce va urma… a durat foarte mult până am luat-o acasă.
Vizitele săptămânale au fost şi la asistentul maternal, dar şi la noi acasă, bineînţeles în prezenţa asistentului maternal. Fetiţa a fost atrasă de casa noastră, după prima vizită nu vroia să plece.
Pe de o parte îmi părea bine, dar încă nu sosise momentul şi a trebuit să-i dăm multe explicaţii. În sfârşit, a sosit şi acel moment, nu pot spune că a fost foarte uşor… nimic nu este uşor. Perioada de acomodare a copilului este foarte grea.
Am încercat să o ducem la grădiniţă în vizită să se joace cu alţi copii, am încercat tot felul de atracţii să o facem să se obişnuiască cu noi, cu casa, pe scurt, să se simtă acasă.
Am reuşit! Acum avem cinci ani şi jumătate, privirea nu mai este îndreptată în jos, arătăm ca o domnişoară frumoasă, cu părul lung, mereu în concurenţă cu fetiţele de la grădiniţă.
Spiritul competitiv este foarte dezvoltat, vrea să facă foarte multe şi este supărată când nu reuşeşte. Ne-am ocupat foarte mult de ea. Am descoperit unele probleme cu ochii, cu picioruşele, mergem permanent la control, la dentist, vrem să devenim o fetiţă deşteaptă, frumoasă şi sănătoasă.
Timiditatea a mai dispărut în timp, dar nu în totalitate, probabil este caracteristica personalităţii ei. Este foarte sensibilă emoţional. Aşa sunt şi eu… ne înţelegem foarte bine una pe alta.
Nu pot să povestesc cât este de deşteaptă, cât ne uimeşte în fiecare zi… este un copil minunat. Suntem o familie fericită!
Înca nu i-am spus fetiţei noastre că este adoptată, dar sunt foarte convinsă ca ea ştie. Nu a uitat nimic din trecutul ei. Ţinem legătura şi cu familia asistenţei maternale, ne vizităm şi vorbim despre prietenele ei de acolo.
Povestim foarte mult despre animăluţe care nu au părinţi şi stau pe stradă, folosim cuvântul adopţie foarte des în poveştile noastre. Într-o zi mi-a spus:
˝Eu când am să cresc mare voi avea doi copii, un băiat şi o fată, iar dacă barza nu va veni la mine… sigur voi adopta un copil pentru că eu nu pot trăi fără copii˝.
De multe ori îmi spune că-şi doreşte un frate sau o soră. I-am povestit că burtica mamei e bolnavă şi pare să înţeleagă lucrul acesta.
Sunt foarte sigură că în ziua în care îi voi povesti despre adopţie, ea imi va spune: ˝Ştiu, mami… am ştiut din prima clipă˝”.
Procedura adopţiei
Pentru a adopta un copil, orice familie sau cuplu (nu este neapărat necesar ca cei doi să fie căsătoriţi) trebuie să se adreseze Biroului Adopţii din cadrul Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copiului (DGASPC) Galaţi.
După întocmirea unui dosar destul de consistent, familia va trece prin mai multe faze de observaţie. Va primi de mai multe ori vizita unei echipe DGASPC, după care va urma faza testelor psihologice.
După ce membrii familiei vor trece şi de această etapă, vor urma cursurile, care se vor desfăşura la sediul instituţiei. Abia în urma acestui proces familia va primi un atestat prin care va fi declarată familie adoptatoare.
Atestatul este valabil timp de un an, iar dacă în acest interval nu se identifică un copil care să se potrivească profilului acestei familii, atestatul va trebui reînnoit.
Mulţi instituţionalizaţi, puţini oferiţi spre adopţie
Nu toţi copiii aflaţi în sistemul de protecţie a minorilor sunt adoptabili. Pentru a deveni adoptabili este neapărat necesar ca părinţii să îşi dea acordul verbal în faţa unei instanţe judecătoreşti, însă acest lucru nu se întâmplă foarte des.
„Lumea spune de multe ori că sunt atâţia copii în centrele de plasament şi la asistenţii maternali şi se întreabă de ce nu sunt daţi spre adopţie. Pentru că legislaţia este ceva mai complicată”.
„Un copil devine adoptabil numai după o decizie a instanţei, însă până acolo suntem obligaţi să identificăm toate rudele până la gradul IV, care au prioritate la adopţie. Apoi, părinţii trebuie să îşi dea consimţământul verbal în faţa instanţei”, spune şefa Biroului Adopţii din cadrul DGASPC Galaţi, Nicoleta Ioviţă.
„Din păcate, mulţi au abandonat copilul şi nici nu le pasă să vină în faţa instanţei. Sunt tot felul de părinţi care au plecat la muncă în străinătate, şi-au lăsat copiii în grija statului, dar nici nu vor să îi dea”.
„Spun că o să se întoarcă într-o zi şi o să îi ia înapoi. Nici nu le pasă că, peste ani, copiii s-ar putea nici să nu-i mai recunoască”, explică psiholog Monica Bulea.
Cum decurge potrivirea
Atunci când vine vorba despre potrivirea între un cuplu şi un copil adoptabil, se iau în calcul nenumărate aspecte. De la asemănarea fizică şi profilul psihologic (în cazul în care copilul este mai mare), până la mediul social din care provin părinţii adoptatori şi cei naturali ai copilului.
„Practic, luăm în calcul absolut orice aspect. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării”, spune şefa Biroului Adopţii, Nicoleta Ioviţă.
Faptul că acest proces de potrivire nu este făcut la întâmplare este dovedit de faptul că toate potrivirile făcute până acum s-au dovedit a fi fericite.
De ce să adoptăm?
Directoarea DGASPC Galaţi spune că cea mai importantă investiţie pe care o poate face o familie este într-un copil.
„Dincolo de faptul că e o faptă bună, întotdeauna în viaţă e bine să ai o motivaţie, iar un copil reprezintă cea mai bună motivaţie şi cea mai bună investiţie a unui cuplu”.
„Un copil nu va dezamăgi niciodată dacă ştii să ţi-l apropii şi să îi oferi ce ai mai bun”, consideră şefa DGASPC Galaţi, Manon Cristoloveanu.
Cum se află identitatea părinţilor naturali?
După ce îşi dau consimţământul pentru adopţie, părinţii biologici nu mai pot fi aflaţi decât în cazul în care, după ani, copilul adoptat doreşte acest lucru şi îl solicită instanţei de judecată, unica instituţie în măsură să dezvăluie identitatea părinţilor.
În anul 2010 s-au înregistrat primele două cazuri de cereri pentru desecretizarea adopţiilor. Este vorba despre o adopţie care s-a încheiat acum 54 de ani şi despre o altă înregistrată în urmă cu 17 ani.
Cifrele adopţiei
· 21 de adopţii s-au înregistrat la Galaţi în 2009
· 19 familii atestate există în evidenţa DGASPC Galaţi
· 14 familii sunt acum în curs de atestare
· 13 copii adoptabili există în acest moment
· 38 de dosare ale unor copii sunt în lucru, dintre care 12 sunt pe rolul instanţei
Vârsta copilului adoptabil
Cele mai multe familii care doresc să adopte spun că preferă un copil cât mai mic, dacă s-ar putea să îl ia direct din maternitate.
Există însă avantaje incontestabile legate de adopţia unui copil mai mare: se pot afla mai multe despre preferinţele, abilităţile, talentele şi personalitatea lui; există mai multe informaţii legate de trecut; se poate afla dacă există afecţiuni ce nu pot fi diagnosticate decât la o vârstă mai mare; a dobândit deja anumite deprinderi de viaţă.
Într-o zi de primăvară...
„Într-o zi de primăvară totul s-a schimbat!
Într-o zi de primăvară în care o MINUNE a venit pe lume şi a schimbat vieţile noastre, o MINUNE care va creşte mare şi într-o zi poate ne va împărtăşi aceeaşi dragoste sau... poate ne va mulţumi.
Nu ne rămâne decât să ne mândrim că suntem părinţii ei şi să aşteptăm acea zi în care şi EA va fi mândră de NOI”. (Părinţi fericiţi)
Ce spune un copil adoptat
„Povestea mea seamănă cu cea a răţuştei celei urâte devenită lebădă, cu a micului Tarzan crescut de gorile, cu Mowgli şi familia lui de lupi şi cu Aldar - dinozaurul din desenul animat cu acelaşi nume, crescut de familia lui de maimuţe”.
„Şi toate poveştile astea au un final fericit, toţi sunt eroii mei care au făcut numai fapte bune şi care şi-au găsit drumul în viaţă pentru că au avut parte de multă grijă şi dragoste”. (Ştefan)
