* Un oraş de pe Lumea Cealaltă… *
Când te trece Styxul, bătrunul Caron te lasă pe malul celălalt fără nicio altă indicaţie.
La Galaţi, bătrânul cimitir „Eternitatea” înseamnă şi o zonă de istorie care n-a putut fi (încă) distrusă. Nu l-au bombardat americanii, nu l-au minat nemţii, n-au construit alţii deasupra supermarketuri: trecutul este conservat, în petice…
„Eternitatea” este un adevărat muzeu de istorie şi chiar asta ar trebui să fie! Copiii aduşi de decenii cu japca, să tremure pe la ocazii de depuneri de coroane, ar rămâne cu imagini de neşters în suflete dacă ar fi plimbaţi de un ghid calificat pe cărările întortocheate ale acestei aşezări de 20 hectare…
Am avut norocul să-mi fie ghid un împătimit al acestor amintiri în piatră, dr. ing. Sorin Ignat. „Arta sau bogăţia sau felul simplu de a fi al fiecărui monument spun multe despre starea socială, despre poziţia celor înmormântaţi cândva aici”, îmi spune cu căldură inginerul, sărind peste iarba neîngrijită dintre morminte.
„Primari, prefecţi, avocaţi, scriitori au strălucit în vremea lor şi au ajuns aici… Avem chiar şi o frumoasă poveste de dragoste, un Romeo şi o Julietă de Galaţi, morţi la cutremurul din ´77, îngropaţi destul de aproape unul de altul, pe alei diferite…”
Dincolo de monumentele eroilor din războaie şi revoluţii, simple morminte spun foarte multe despre istoria acestor locuri!
Aici nu mai locuieşte nimeni…
Vechi familii avute de negustori greci sau armeni au avut monumente impunătoare, în „centru”. Statui sau capele sunt şi astăzi, deşi mâncate de timp, adevărate frumuseţi.
Monumentul unui comandor, acum asediat de alte morminte şi de copaci groşi este în întregime din fier: un cabestan, o ancoră cu lanţ cu tot: ce putea fi mai potrivit. Un aviator, nu departe, are o elice pe mormânt…
Doi soţi, stinşi unul după altul pe la 1940, au cavoul plin cu gunoaie! Pestilenţial!
Ca să nu-şi care resturile de coroane, crengile, pungile cu gunoi, vecinii au aruncat mizeria în groapa căscată la spargerea capacului de marmură al mormântului!
Cum se cenzurează… mormintele!
Cum se cenzurează morţii? Căpitanul erou Bucur Stoian a căzut la 22 iunie 1941. După dată, ştim cu toţii unde. Dar… „unde” a fost şters cu dalta!
Soldaţii căzuţi peste Prut, în războiul din Est, au fost aliniaţi în dreapta cimitirului, la margine.
Trupurile ofiţerilor înmormântaţi de familii în apropierea Monumentului Eroilor Primul Război Mondial pot fi recunoscute după urmele de daltă care au răzuit inscripţia cu locul în care au căzut sau data, care ar fi însemnat acelaşi lucru compromiţător: au luptat împotriva Armatei Roşii sovietice…
Un mormânt scrijelat poartă astăzi, iată, o îndreptare făcută stângaci, cu vopsea neagră: este un erou care a căzut în măcelul de la Ţiganca, în Basarabia!
Cei 10 muncitori care au fost împuşcaţi în timpul manifestaţiei din 13 iunie 1916 erau pacifişti, cu mult înaintea celor care manifestau împotriva războiului din Vietnam… Nu, nu erau comunişti, ci social democraţi.
Inginerul Ignat mi-a arătat urmele dălţii pe monumentul celor 10: alt monument cenzurat de „istoricii” de ocazie, care se răzbună pe morţi.
Alături, un mormânt cu steaua sovietică în loc de cruce, a fost însă, paradoxal, cruţat de vandali…
Nepăsarea nu are ochi!
1897 şi 1905, ani cu aprige pojaruri: bravi pompieri căzuţi la datorie într-un incendiu, soldaţi în termen veniţi de prin alte colţuri de ţară. Un monument penibil de modest, chiar şi pentru nişte târgoveţi oarecare.
Cavoul socrilor lui Gheorghiu-Dej zace şi el vandalizat, ca multe monumente fără întreţinători. Departe, în spatele mormintelor soldaţilor sovietici, dintr-o criptă nefolosită se iţeşte un copăcel…
A dispărut coloana şi de pe monumentul unei vechi familii. Oare ce alt mormânt împodobeşte?
Monumentul ridicat ceferiştilor veterani de război era înconjurat de spaţiu verde, cotropit acum de un cavou şi mai multe morminte grăbite să-şi găsească loc cu orice preţ…
Chiar, ce preţ mai au vechile morminte? Doar marmura care, furată, a fost prelucrată pentru alţi morţi, mai proaspeţi şi deci mai… rentabili!
Istoria nu se repetă în bine
Eduard Hauser, „Maister petrar” al curţii împărăteşti de la Viena: este semnătura artistului străin pe un vechi monument de marmură neagră, cumpărat de o familie de gălăţeni care şi-a săpat numele pe mormântul cui o fi fost îngropat acolo înainte.
Dacă se mai găsesc oseminte după atâta timp, acelea se mulţumesc şi cu o tolbiţă şi un colţişor din fostul mormânt… O fi fost urmaşul meşterul pietrar urmaşul misteriosului Gaspard Hauser, copilul de prinţ furat, ascuns şi asasinat?
Pe alte vechi monumente s-au cocoţat plăci inscripţionate noi, cu noii proprietari; pe o placă văd chiar fotografii trase în ţiplă şi prinse cu superglue de piatră…
Nici Ghiţă Vasiliu nu mai „locuieşte” în mormântul său, iar monumentul fostului primar al Galaţiului, de patru ori, Constantin Ressu, cel care a pus teii de pe Domnească, zace tot înclinat de când am scris despre el.
A, ceva nou tot e: între timp i-a dispărut gărduţul! Ce să-i faci, Ressu nu mai are alt urmaş decât Galaţiul…
Străini…
Mateloţi, infanterişti, un aviator; soldaţi, sublocotenenţi, brigadieri – cu toţii îngropaţi sub cruci din fier sub formă de spadă, câţiva „supuşi algerieni”, musulmani, alături de aceştia... Şi un căpitan rus… Sunt eroi străini căzuţi alături de români, „pentru cauza Dreptului şi Civilizaţiei”, în Primul Război Mondial.
Un locotenent, pilot de avion căzut în 1919… „celebrând pacea”, este înmormântat alături… Accident!
Au locul lor în cimitir: crucile albastre se văd de departe. Nu demult s-au furat vechile cruci, adevărate bijuterii, pentru metalul lor şi s-au făcut altele, din fontă.
Soldaţii germani, aliniaţi în alt colţ de cimitir, au cruci din piatră, pentru că şi ei au fost cândva furaţi… Monumentele fără cruce dar cu stea, ale soldaţilor sovietici, sunt intacte. Cine să fure beton armat?
Între Père Lachaise şi termopane
E de tot râsu-plânsu´! Noua generaţie de monumente este adesea plină de kitschuri. Termopane, briz-brizuri, îngeraşi care seamănă cu piticii de grădină, bare nichelate… Poze neapărat color, uneori montate în contur de inimioare aurii.
Kitschuri mai vechi, de prin anii ´50, au devenit între timp parcă mai monumentale, bătute de vreme. Îngerii diformi au farmecul vechilor filme de groază.
Cred că acelea care rezistă la locul lor câteva decenii devin, ce să-i faci, adevărate opere de artă. Aşa cum Duchamp şi-a numit „Fântână” WC-ul expus la expoziţia artiştilor nonconformişti. Şi asta era prin anii ´60…
Moda anilor de stabilitate ai comunismului, de plasarre de măsuţe şi mese rabatabile lângă fiecare mormânt din cimitir, pentru „servirea” sfintelor pomeni, a cam trecut. Cine are, are, cine nu, nu-şi mai face…
Apar însă grătarele cu fleici şi cu mititei, pe la pomeni „moderne”, cu manele date la maxim şi cu lacrimi amestecate: unele de la jale, altele de la fumul de mititei…
Există o uniformitate a cimitirelor noastre? La „Eternitatea”, cimitir închis morţilor noi, nu este aşa ceva. Aici am putea avea un muzeu, cu ghizi care să ne conducă printre vechile morminte, cu pliante din care să află istoria marilor familii, ale militarilor eroi, ale artiştilor care se odihnesc aici. Un Père Lachaise gălăţean, pe când?
Aproape 150 de ani de singurătate…
Amenajat prin dispoziţia Consiliul urbei Galaţi, în urma legii dată de premierul Kogălniceanu în 1864 (urma ca toate cimitirele să nu mai fiinţeze pe lângă biserici şi mănăstiri, ci la 200 de metri de marginea oraşului, în cazul nostru peste şanţul care delimita oraşul Porto-franco de Drumul Oboarelor, acum str. George Coşbuc), cimitirul a fost împrejmuit pe la sfârşitul secolului XIX de către primarul Robescu, avocat.
Dotat cu clopotniţă la intrare, în ’42, de primarul Ghiţă Vasiliu, care şi-a împrumutat numele, ca poreclă, cimitirului („Ca mâine mă duc şi eu la Ghiţă Vasiliu”, încă mai spune câte-un bătrân).
O replică a oraşului…
„Eternitatea” este un mic oraş al morţilor, o replică în mic şi în timp a marelui oraş. A marelui oraş care a fost Galaţiul: „Mica Veneţie”, „cumplitul oraş de negustori”, înfloritorul port franc…
Şi astăzi arăta lumii un „centru” bogat, cu monumente comandate unor artişti din străinătate, şi cu „periferii” pentru muritorii de rând…
Comunismul a egalat biografii, i-a făcut pe toţi morţii egali, iar ultimii ani ai regimului au dus chiar la „încălecări”: s-au rostuit noi morminte şi printre, şi peste alte locuri de veci…
Din vechile monumente de marmură rămase fără stăpân – urmaşi emigraţi sau sfârşind prin puşcării politice - au „împrumutat” alţii marmură sau îngeri sculptaţi.
Am găsit bucăţi din monumentul unui armean, familia Krikorian, risipite printre alte morminte. Hoţul a fost ori prea obosit, ori prea beat ca să le care, ori a fost surprins de agenţii de pază…
