* Doi gălăţeni şi o femeie din Tulcea trăiesc pe marginea prăpastiei * Nu se cunosc, dar dramele lor sunt similare: au muncit, iar acum societatea îi refuză * Cu toţii vor să muncească, dar nimeni nu le dă şansă *
Nu ştim deocamdată nici cum va suna viitorul şi nici dacă vom mai ieşi vreodată din criza care e la un pas să ne biruie. Tot ce vă putem spune cu siguranţă este că gălăţeanul de rând trăieşte un prezent dramatic, în care disperarea se împleteşte adesea cu foamea şi cu spaima de a rămâne pe drumuri, după o viaţă de muncă.
În ultimele zile ne-au vizitat la redacţie trei oameni cât se poate de diferiţi: un bărbat de 57 de ani care e calificat să practice trei meserii, o femeie de 40 de ani din Tulcea şi un alt gălăţean trecut de 30 de ani.
Deşi sunt diferiţi, pe toţi aceşti oameni îi unesc necazuri similare: sunt încă în putere şi vor să muncească. Din nefericire nu au unde, nu au niciun venit, iar dimineaţa îi prinde întrebându-se ce vor mânca şi unde vor dormi în noaptea următoare.
Vorbim despre oameni pe care viaţa i-a lovit într-atât încât nu îşi mai pot permite luxul de a visa la un trai normal. Nu mai au energie decât să se zbată din zori şi până-n noapte, doar ca să supravieţuiască.
„Muncesc oricât pentru o masă şi un adăpost”
Ionel Necula (FOTO 1) a fost până nu demult un gălăţean ca toţi ceilalţi. Locuia cu soţia şi cei patru copii într-o casă închiriată. Între timp, copii au crescut şi şi-au văzut de ale lor, iar soţia s-a prăpădit, acum 5 ani.
Casa în care locuia bărbatul a fost retrocedată. Proprietarul l-a lăsat pe Ionel să locuiască în ea o vreme, dar în cele din urmă l-a evacuat.
„Am trei calificări: dulgher, operator şi şofer de buldozer şi agent de pază. Dar toţi îmi spun că am 57 de ani şi deh…”, ne povesteşte Ionel Necula.
„Eu nu mă plâng, dar întreb: cum să trăiesc, dacă nu am nici un ban şi nici casă. Am stat la copii, dar ei nu mă mai pot ţine. Au făcut ce-au putut”.
„Hai să spun că acum, vara, mai fac ceva ca dulgher, pe ici, pe colo şi scot o farfurie de mâncare. Dar de stat n-am unde sta. Plec de aici şi nici nu ştiu unde să mă duc”, spune bărbatul, fără urmă de tremur în glas.
Nu s-ar mai întoarce la copii, ca să nu-i împovăreze. Nu are domiciliu stabil, aşa că nu-şi poate schimba buletinul. Şi deci nu poate primi nici asistenţă socială, momentan.
„Un azil ceva, orice s-ar putea găsi şi pentru mine… muncesc pentru mâncare şi un acoperiş deasupra capului. Nu mai vreau nimic altceva. Nu beau, sunt un om curat, ce să mai zic şi ce să mai fac să mă descurc şi eu cumva?”.
„Pur şi simplu n-am ce mânca!”
Când a venit la redacţie, Paula Stănoi (FOTO 2) ne-a spus fără ocolişuri: „Am venit pentru că nu mai am cu ce să trăiesc. Am plecat de acasă pe jos, iar la Bac m-am rugat să mă ia fără bani. Şi m-au luat, că li s-a făcut milă. Tot aşa o să mă întorc pentru că n-am mai văzut un ban de multă vreme”.
„Şi acasă… n-am nimic de mâncare. Mi-au mai dat vecinii, dar cât credeţi c-or să-mi mai dea? Deja nu mai ştiu ce să fac. Vreau să muncesc, dar sunt din Măcin şi acolo la noi nu este nimic de lucru”, spune femeia.
Vocea nu i se pierde atunci când ne spune că nu mănâncă aproape deloc pentru că nu are ce. Parcă pur şi simplu nu-i vine încă să creadă că sărăcia a învins-o deja şi că nu mai are ce face.
Are doar 40 de ani şi ar putea să ducă la bun sfârşit multe, de la muncă brută până la gătit sau îngrijirea unui copil sau a unui bătrân. Dar dacă nimeni nu-i dă o şansă…
„M-am dus să-mi dea şi mie ajutor social şi mi s-a spus că durează trei luni. Am întrebat şi eu aşa: „Păi ce să mănânc în astea trei luni?”. „Ce-ai mâncat şi până acum” mi s-a răspuns. Are un fiu de care nu mai ştie nimic şi în care spune că nu are nicio speranţă.
„Ştiu că sunteţi ziar din Galaţi şi nu din Tulcea, dar auzisem de dumneavoastră şi am venit până aici. Ce era să fac şi eu?”.
A venit până la noi dintr-o sărăcie lucie, în care se întoarce imediat ce termină de povestit. Mulţumeşte că am ascultat-o şi pleacă cu sufletul mai împăcat spre casa unde nu are nici ce pune pe masă.
„Eu tot mai sper să găsesc de muncă!”
Marian Zaharia (FOTO 3) a muncit până în vara trecută. Bine nu era nici atunci pentru că din pricina zgomotului pe şantierul unde lucra aproape şi-a pierdut auzul. Dar măcar câştiga vreo 6 milioane de lei vechi lunar, cât să mănânce cum voia Dumnezeu, să-şi plătească rata la bancă şi să achite cheltuielile casei.
Susţine că patronul nu i-a explicat că cererea de demisie pe care i-a cerut s-o semneze îl va lipsi de şomaj, dar că înţelege că acum nu mai are ce face.
„Acum nu mai am nici un ban şi simt că nu mai pot să mă descurc. Mi-e să nu mă dea banca în stradă, cu mama cu tot. Am cerut ajutor social şi mi s-a spus că mai bine îmi caut de muncă, tot sunt tânăr. Dar eu nu prea mai aud şi nu mă mai angajează nimeni. Mama mai ajută nişte femei şi mai avem de mâncare. În rest nu pot să produc nimic”, ne spune Marian.
Speră că totuşi cineva îl va putea ajuta să îşi cumpere un aparat auditiv. Odată ce va auzi mai bine, poate-l va şi angaja cineva.
„Eu tot mai sper că o să îmi găsesc loc de muncă. Nu se poate, domnule, sunt tânăr şi sănătos, în afară de problema cu auzul, cum să nu mai pot face chiar nimic în viaţă?”.
În vocea lui Marian se amestecă revolta, ambiţia şi tristeţea. Vrea să ia toate greutăţile pe umerii lui, dar nu poate. Lumea în care s-a născut nu îl lasă.
Noi i-am sugerat să ceară sfatul Agenţiei Judeţene pentru Prestaţii Sociale şi să nu îi mai asculte pe cei care-i spun că venitul minim garantat nu se acordă gălăţenilor tineri. Măcar până îl va angaja cineva…
Până nu e prea târziu
Cu toţii avem momente în care ni se pare că duelurile dintre politicieni, discuţiile sterile despre austeritate şi planurile de ieşire din criză chiar definesc realitatea în care trăim.
Însă atunci când avem curajul să privim cu adevărat în jur îi vedem pe oameni; deja răpuşi de sărăcie, cei pentru care ne încăpăţânăm să nu facem nimic. Oricât de urâtă ni s-ar părea, aceasta e lumea pe care ne-am creat-o şi pe care probabil că o şi merităm.
În ciuda tuturor greutăţilor, cei trei năpăstuiţi pe care vi i-am prezentat speră că într-o zi ne vom aminti şi de ei şi le vom da o şansă. Numai să nu fie prea târziu…
