Înfrânt, fără prea mari speranţe că va mai trăi vreodată o viaţă normală, Florin Frumuzache se aşează senin pe canapeaua din holul „Vieţii libere” şi îşi aminteşte de ambiţiile şi visele cu care a pornit la drum, acum zeci de ani.
Aflat în aceste zile la jumătatea vieţii, la cei 53 de ani ai săi, toate câte le-a trăit îi par la secole distanţă. A încercat, după puterile sale, să îşi împlinească fiecare zi: a fost căsătorit, a avut două fiice şi un apartament al lui.
Între timp, a rămas singur şi nu nici nu mai ştie să numerele zilele care au trecut de când a ţinut în mână un ban. De la noi toţi vrea exact lucrul pe care până acum i l-am negat: o şansă.
Vrea să muncească din greu şi să-şi refacă viaţa, înainte ca mizeria vieţii de stradă să îl facă neom. Din păcate, nimeni nu îl ia în seamă. E curat şi politicos, dar în acelaşi timp e sărac lipit, singur-cuc şi nu se fereşte să spună că locuieşte la Centrul pentru Persoane fără Adăpost.
Cinstit vorbind, dumneavoastră când aţi dat atenţie, ultima oară, unui astfel de om?
„Am crescut două fete… şi pentru ce?”
Florin Frumuzache îşi aminteşte, fără să se lase tulburat, de trecutul său. Cu siguranţă că amintirile încă dor, dar cu durerea asta a tot avut el timp să se obişnuiască, în anii din urmă.
„Am fost căsătorit şi am crescut două fete. Am avut apartamentul meu, în Micro 20. L-am vândut de bună voie, când fata cea mică mi s-a îmbolnăvit de leucemie. La 17 ani a murit. Aşa a fost să fie, probabil aşa a vrut Dumnezeu. Am divorţat. Mai am o fată de 28 de ani. Nu mă feresc să spun: e dansatoare. Are casă, trăieşte cu cineva, dar pe mine m-a dat afară”, povesteşte bărbatul.
De ce, îl întrebăm? „Nu ştiu, ne răspunde. Eu am încercat să fiu un tată bun. Vorbesc cu fata mea şi în ziua de azi, dar acasă la ea nu mă mai primeşte, e clar." Drama care se desfăşoară între tată şi fiică nici măcar nu face obiectul acestui articol. Indiferent cine-o avea dreptate, omul tot fără nicio speranţă rămâne.
„Am muncit vreo 20 de ani: am păzit, am cântat… ”
„Da, ştiu să cânt la chitară şi la orgă, ne spune Florin Frumuzache. Am şi cântat prin multe restaurante cunoscute. Dar şi asta a fost demult. Am lucrat mult în Port, am păzit marfă şi niciodată n-a dispărut nimic, pe tura mea. Nu sunt hoţ”, mai spune bărbatul.
„De câteva luni stau la adăpostul acesta şi prestez nişte ore de muncă. Dar cine ştie cât mă mai pot ţine acolo, că deja stau de mult. Şi nu vreau să ajung să trăiesc în stradă. Ajuns în drum, nu mai eşti om”, susţine omul, cu voce de gheaţă.
Spune că, indiferent ce va fi, nu va lăsa viaţa nenorocită care i-a luat deja totul să-l mai şi transforme în boschetar. Asta e singurul lucru pe care nu-l va accepta niciodată, indiferent de preţul pe care trebuie să-l plătească.
„Fac orice!”
Situaţia în care se află Florin Frumuzache e una disperată. E admirabil, totuşi, că omul n-a încercat să fure, să înşele sau să cerşească, ci a venit la noi, rugându-ne să îl ajutăm.
„Nu cer pomană de la nimeni. Vreau un loc de muncă, oricum ar fi el. Ştiu că am 53 de ani, dar sunt sănătos şi pot să lucrez mult. Trebuie să mănânc şi eu şi să stau undeva. Să nu ajung în stradă – acesta e singurul lucru care mă mai interesează”, mai spune omul.
Pleacă încet, sperând că cineva îi va da totuşi o şansă să trăiască printre oameni, nu prin canalizări. E unicul vis care i-a mai rămas - singura sa legătură cu viitorul. Se spune că speranţa moare ultima. Ei bine, în cazul lui Florin Frumuzache, doar speranţa a mai rămas. Restul e doar amintirea vieţii pe care încă n-o poate lăsa în urmă, oricât ar vrea.
