Ne-a vizitat la redacţie, zilele trecute, Ştefana Ionaşcu. Pensionară, în vârstă de 61 de ani, femeia simte clipă de clipă cum întreaga ei lume se prăbuşeşte.
Ar putea să aleagă, poate, un trai mai liniştit într-o locuinţă socială, dar asemenea unui căpitan care şi-a condus dintotdeauna propriul destin, nu vrea să-şi părăsească nici în ruptul capului nava.
A avut o casă din care astăzi au rămas doar ruine. Jumătate din locuinţa de pe strada Aurel Vlaicu, de la numărul 61, s-a prăbuşit de curând, iar cititoarea noastră a fost la doar un pas de a fi strivită sub dărâmături.
A scăpat cu viaţă, ce-i drept, dar numai pentru a-şi continua traiul chinuitor.
Tavanul o ameninţă, clipă de clipă!
În peisajul caselor frumoase cu care se învecinează, locuinţa Ştefanei Ionaşcu e imaginea suferinţei înseşi. De unde să investească femeia în reparaţii, dacă n-are altă sursă de venit în afara pensiei de 420 de lei pe lună?
Casa e mică şi pe jumătate surpată. În hol, câteva scânduri peste care s-a prăbuşit podul, riscând să o prindă dedesubt pe sexagenară. Un aragaz străjuieşte intrarea în singura cameră. Odată trecuţi de prag, aerul devine irespirabil.
Umiditatea e atât de mare, încât simţi că te sufoci. Aici doarme, noapte de noapte, Ştefana Ionaşcu. Tavanul este, însă, cel mai cumplit detaliu al acestui tablou al durerii: curbat până peste poate, s-ar putea prăbuşi în orice clipă peste femeie.
„Azi-noapte a plouat şi nici mai ştiam unde să mă duc şi ce să fac. Curgea în casă, parcă eram afară. Am acoperit instalaţia electrică, să nu mor curentată. Am mai trecut de o ploaie, dar… cât o să mai ţină? Uitaţi-vă la casa mea, un pic mai are şi cade peste mine. Să vă mai spun că şi astă iarnă am dormit aici, cu gheaţa la cap?”, povesteşte gălăţeanca.
Dacă nu strivită, atunci măcinată de boală
Dacă nu o va strivi casa în curând, pe Ştefana Ionaşcu o va răpune cu siguranţă vreo boală, din cauză că traiul în asemenea condiţii mizere nu poate rămâne fără urmări grave pentru sănătatea oricărui om.
Femeia susţine că mulţi s-au oferit să o ajute, dar niciunul nu a făcut-o cu adevărat. Se teme şi nu vrea nici în ruptul capului să-şi părăsească locuinţa.
„Am o singură fată, care are şi ea patru copii. Nepoţii mei – sunt nişte flori pentru mine. Unde să mă duc eu pe capul lor? Dumneavoastră v-ar conveni să vă vină un om în casă? Nu domnule, e casa mea şi sunt proprietară aici. Nu plec”, mai spune Ştefana Ionaşcu.
Singură, deznădăjduită, dar curajoasă
Viaţa a făcut-o dură pe Ştefan Ionaşcu, aşa că femeia nu se mai emoţionează atunci când îşi povesteşte propriul necaz. O ascultăm tăcuţi şi n-o putem condamna pentru că nu vrea să-şi părăsească locuinţa.
Dimpotrivă, îi apreciem curajul care o determină ca, la 61 de ani, să lupte pentru dreptul ei la o viaţă normală. Trebuie ajutată, fără doar şi poate!
Pentru că, dacă ne vom feri privirea şi n-o vom ajuta, tot respectul nostru pentru vârstnici şi pentru curajul de a merge mai departe nu ar mai valora nici două parale.
