De cele mai multe ori, persoanele care suferă de pe urma prezenţei unor ticuri motorii ajung să aibă probleme serioase pe plan social. Considerate cel puţin ciudate şi deloc de dorit prin preajmă, aceste persoane devin uşor ţinte ale glumelor răutăcioase din partea apropiaţilor şi ar face aproape orice ca să scape de spasmele stereotipe, care apar iar şi iar, la intervale scurte de timp.
Cele mai evidente ticuri sunt: clipitul, scuturatul sau mişcarea bruscă a capului, scoaterea limbii, atingerea altor persoane, efectuarea de gesturi obscene, sărituri sau rotiri, plescăiturile repetate ale limbii şi mirosirea nejustificată a unor obiectelor sau emiterea de zgomote asemănătoare scâncitului.
Evident, ticurile pot consta şi în: flexări ale degetelor, atingerea nasului şi a gâtului, fluturarea mâinilor, respiraţia profundă pe nas.
Unele dintre acestea din urmă ar avea, însă, ceva şanse să se încadreze într-un comportament ceva mai puţin ostentativ. Totul depinde, evident, de frecvenţa cu care se repetîă gesturile şi de intensitatea lor.
Ticurile pot fi simple sau complexe. Un tic simplu se finalizează, spre exemplu, cu o repriză de clipit sau de scuturare a capului. Unul complex, pe de altă parte, ar putea implica, executarea unei reprize profunde de inspiraţie-expiraţie, urmată de atingerea unei personae din preajmă.
Şi ticurile vocale pot fi complexe, constând nu doar în emiterea de simple sunete, ci în alcătuirea de tipare verbale repetate, adesea obscene sau fără nicio legătură cu contextual în care sunt rostite.
Manifestările ticurilor se accentuează în momentul în care persoana este stresată. Din nefericire, diagnosticarea corectă a afecţiunii de acest tip nu este întotdeauna la îndemână. Motivul: manifestări care par de-a dreptul alarmante dispar uneori pentru zeci de zile pentru ca apoi să reapară, în formă la fel de gravă sau nu.
În ce constă tratamentul
De multe ori, persoanele care suferă de pe urma spasmelor stereotipe recurente apelează la consiliere, în cadrul căreia ajunge să conştientizeze, cu ajutorul psihoterapeutului, care sunt principlale cauze care au determinat apariţia ticurilor.
Se poate recurge apoi la terapia cognitiv-comportamentală, care dă rezultate bune, mai ales în cazul pacienţilor tineri - copii şi adolescenţi.
Eficiente sunt şi tehnicile de dezvăţare a deprinderilor. Rezultatele acestui tip de terapie se menţin în timp, îmbunătăţind viaţa celui care suferă de pe urma ticurilor.
Ce să (nu) faceţi în prezenţa unui bolnav
Dacă aveţi un prieten, un apropiat sau pur şi simplu intraţi în contact cu o persoană cu ticuri evidente, nu faceţi caz de aceste manifestări ale respectivului. În caz contrar, persoană cu care relaţionaţi s-ar putea simţi jenată, iar manifestările i s-ar putea accentua.
Indiferent de modul în care interacţionaţi, de regulă, cu cei din jur, nu uitaţi că o persoană cu ticuri este un om bolnav, care nu are nevoie de remarci acide pe seama afecţiunii sale sau de glume care să îi scoată în evidenţă dizabilităţile.
Iar dacă situaţiile jenante, din acest punct de vedere, sunt greu de evitat chiar şi în mediul adulţilor, în lumea de zi cu zi a copiilor ele sunt aproape imposibil de evitat.
De aceea, atât părinţii, cât şi cadrele didactice trebuie să încerce să identifice situaţiile stresante, care îi accentuează copilului manifestarea ticurilor şi să încerce, pe cât posibil, să le evite. Dacă cel mic are nevoie de mai mult timp pentru un test sau o lucrare practică, cel mai sigur ar fi să i-l acordaţi.
Psihologul şcolar are şi el un cuvânt greu de spus în stabilirea strategiei de abordarea a unui copil cu astfel de probleme.
(surse online)
