Părul alb cu fire dure, sprâncene dese, cute adânci sub ochii totuşi luminoşi. Nimic din înfăţişarea lui Devy Abraham (FOTO), un evreu de 78 de ani din Galaţi, nu trădează durerile îndurate în lagărul transnistrean în care a fost deportat, la începutul anilor ’40.
Deşi pe atunci avea doar puţin peste zece ani, Devy Abraham îşi aminteşte fiecare zi de foamete, fiecare cadavru pe care l-a văzut în faţa ochilor, fiecare lovitură primită.
Nu întâmplător, pentru că, în decurs de 3-4 ani, cât a stat în lagărul de tranzit Halcineţ, „m-am născut de două ori”, îşi repetă, obsesiv, cu glas puternic, Devy, amintindu-şi de două momente cruciale din trecutul său coşmaresc.
Aşa le-a vorbit ieri, din inimă, fie ea şi una bolnavă, elevilor de la Colegiul Naţional „Costache Negri”, cerându-le să păstreze un moment de reculegere în amintirea victimelor Holocaustului.
Decizie istorică a Justiţiei
Devy Abraham, dar şi Sami, fratele său, cu care a scăpat din lagăr, are şi o altă poveste. Sentinţa Tribunalului Galaţi, dată anul acesta, prin care ambii sunt despăgubiţi pentru ororile îndurate în timpul regimului Antonescu, este o premieră în România.
Pentru cei aproximativ 300 de supravieţuitori ai Holocaustului, stabiliţi în ţara noastră, sentinţa este un precedent istoric. „Vara aceasta, am primit, şi eu, şi fratele meu, cam cât banii pentru o garsonieră. 180.000 de lei fiecare. Am aşteptat cinci ani să se termine procesul…”, îşi aminteşte omul cu plete albe, care, întors la Galaţi, după calvarul din Transnistria, a absolvit Liceul „Vasile Alecsandri”, la seral, şi apoi a făcut o Şcoală de Farmacie.
„N-am să uit niciodată”
„Sunt şi azi oameni care nu vor să recunoască faptul că în România a existat Holocaust”, adaugă Devy Abraham, care, după o viaţă de om, pare că tot nu şi-a găsit alinarea. Nici noua viaţă, recăpătată după ce „nebunul satului ne-a scăpat pe mine, pe fratele meu şi pe mama noastră din groapa comună cu cadavre”, nu i-a adus numai lucruri bune.
Soţia sa e bolnavă la pat, recent le-a murit fiica, în vârstă de numai 30 de ani, fratele lui din Râmnicu Vâlcea, Sami, are nevoie de un transplant de ficat, motiv pentru care Devy i-a donat cei 180.000 de lei primiţi ca despăgubire pentru suferinţele din lagăr.
El însuşi are o inimă bolnavă, care, în curând, în lipsa unui tub de oxigen, n-ar putea să-şi mai amintească ce orori a îndurat în copilărie. „În fiecare zi îmi amintesc ce-am trăit. Şi în fiecare zi mi se spune să uit… N-am să uit niciodată”, avertizează, cu mâna pe inima bolnavă, omul care a văzut moartea cu ochii, în Holocaust.
