* Interviu cu profesoara de limba engleză Nicoleta Ioniţă, unul dintre „Profesorii anului” din Galaţi *
Îndrăgită de elevi, respectată de colegi, profesoara Nicoleta Ioniţă, cadru didactic de limba engleză la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, a primit, recent, o distincţie care îi arată, încă o dată în plus, preţuirea pe care i-o poartă comunitatea educaţională din Galaţi. Doamna profesoara a avut răgazul să-şi deschidă inima de dascăl şi cititorilor „Vieţii libere”, într-un interviu.
Reporter: La ce momente vă opriţi când vă amintiţi de cariera dvs.?
Profesoara Nicoleta Ioniţă: Începutul a fost foarte dificil - într-o comună, la 60 km de Iaşi, unde predam istorie, educaţie fizică, limba română şi puţină limbă engleză.
A trebuit să fac naveta timp de şase ani. Apoi, cele trei săptămâni de navetă la Lieşti m-au determinat să renunţ la titularizare şi, astfel, timp de 12 ani, am fost suplinitoare, adică până în 1989. Sunt de 26 de ani profesoară la CNVA.
Deşi îmi fusese greu până atunci în multe feluri, când am intrat în LVA am avut sentimentul că fusesem în concediu. Au urmat ani de muncă serioasă, pentru că, alături de mine, în cancelarie, erau profesori de excepţie, consacraţi, pentru care catedra era locul sfânt - de altfel sfinţit chiar de ei.
Mi-au dat un bun exemplu: doamna Chiţa Popovici, domnul Constantin Ursu, domnul Mihai Vasiliu şi mulţi alţii. Atmosfera de emulaţie intelectuală m-a stimulat.
Când am fost distinsă cu „Meritul pentru Învăţământ în grad de Comandor”, Diploma „Gheorghe Lazar” Clasa I şi celelalte diplome de excelenţă şi de performanţă, am ştiut că nu mi-am greşit meseria.
Reporter: Care a fost momentul cel mai dificil din cariera la catedră?
Profesoara Nicoleta Ioniţă: Când am intrat în prima clasă la CNVA, în primul trimestru, am făcut sindrom neurastenic de suprasolicitare. Elevii păreau că ştiu mai mult decât mine. De exemplu, a trebuit să citesc trei cărţi despre laseri ca să pot preda o lecţie de o pagină.
Reporter: „Un dascăl pasionat”, de altfel, aşa aţi fost caracterizată. Credeţi că Educaţia suferă azi tocmai pentru că nu are destui astfel de profesori?
Profesoara Nicoleta Ioniţă: Eu cred cu putere că fără pasiune nu poţi fi dascal. De la Galaţi nu se vede că educaţia suferă din punct de vedere academic.
Avem colegii foarte competitive. Cât despre profesori, eu nu am cunoscut prea mulţi care să nu-şi iubească meseria. Aproape fiecare dintre noi încearcă să facă maximum. Nu mă îndoiesc de asta.
Reporter: Cum aţi încerca să motivaţi, totuşi, un proaspăt absolvent de Limbi străine, să rămână în sistemul actual de învăţământ?
Profesoara Nicoleta Ioniţă: Un absolvent de limbi străine l-a citit cu siguranţă pe E. Hamingway. Deci, ştie că într-o lume în care condiţia umană se redefineşte pe criterii confuze şi confuzante, singura ieşire este să crezi în „codul ooarei“, adică: „dacă eşti soldat, să fii cel mai bun, dacă eşti profesor, să încerci să fii cel mai bun.
Acest demers înlocuieşte recompensa într-o lume unde „Câştigătorul nu ia nimic”, aşa cum spune titlul cărţii citate. Recompensa este foarte mică în comparaţie cu satisfacţia pe care ţi-o dă meseria noastră, dar merită. Deci, m-aş folosi de Hemingway aşa cum, de altfel, am mai făcut-o şi cu elevii mei.
Reporter: Credeţi că învăţământului românesc îşi va găsi curând un făgaş normal?
Profesoara Nicoleta Ioniţă: Învăţământul românesc are cu adevărat nevoie de reformă ca să se modernizeze. Va mai dura. Va fi un proces dureros şi sper că nu se vor pierde acele lucruri foarte bune cu care noi ne mândrim şi pentru care suntem atât de apreciaţi de universităţile străine.
Reporter: Ce reuşite de-ale elevilor v-au adus cele mai mari satisfacţii personale?
Profesoara Nicoleta Ioniţă: Succesul elevilor noştri la universităţile din Top 10 în lume. Faptul că disciplina muncii învăţate la CNVA i-a plasat pe primele locuri la Harvard, Princeton, Yale, Stanford şi MIT.
Nu e puţin lucru. Şi pentru mine nu e puţin lucru, de asemenea, că foştii mei elevi, acum colegii mei, vor duce mai departe tradiţia din şcoala noastră.
Reporter: Cum aţi caracteriza relaţia pe care o aveţi dvs., ca profesor, cu elevii?
Profesoara Nicoleta Ioniţă: De respect. Îmi respect elevii pentru efortul lor intelectual, pentru idealurile lor, pentru că ţintesc foarte sus. Şi sper că mă înţeleg şi mă respectă la rândul lor. Excepţiile doar întăresc regula.
Reporter: Ce impresie vă lasă generaţiile actuale de elevi, faţă de cele de acum câţiva ani?
Profesoara Nicoleta Ioniţă: Când îţi iubeşti meseria, fiecare clasă devine pentru tine o individualitate. Este ca şi cum ai avea câte patru, cinci copii, timp de patru ani, după care, cu tristeţe, să-i laşi să zboare. La început de fiecare an şcolar, îi cauţi pe coridoare.
Cei mai mulţi se întorc la cuib, să împărtăşească cu bobocii, din experienţa lor extraordinară, ca adulţi. Şi lunile trec, şi ţi se pare că-i mai regăseşti, într-un zâmbet, într-un gest, de-ale noilor elevi.
Eu nu pot compora generaţiile în termeni obişnuiţi, pentru că ar trebui să fac diferenţa, între copii. Un părinte bun nu o face, îi iubeşte pe toţi la fel. Am avut norocul să lucrez cu categoria de vârsta cea mai frumoasă, 15-19 ani, când caracterele sunt în formare, când intransigenţa este maximă, şi sentimentele şi emoţiile nu au apucat să se pervertească.
Dacă îi iubeşti, îi poţi modela frumos şi ei pot, la rândul lor, să te modeleze, să te inspire, să te înveţe lecţiile simple ale vieţii, pe care, noi pe drum, este posibil să le fi uitat.
Săptămâna trecută, de exemplu, o fetiţă m-a întrebat ce-am învăţat eu de la elevii mei. Am învăţat că bucuria nu este un păcat. De aceea, mă bucur şi pentru tot ce mi s-a întâmplat ca profesoară.
