Munca îl înnobilează pe om, dar poate, totodată, să îl şi îmbolnăvească grav. Li se întâmplă mai ales muncitorilor care lucrează în medii viciate de noxe sau care intră în contact cu factori nocivi cum ar fi zgomotul foarte puternic, temperaturile extreme sau în cazul personalului medico-sanitar, expunerea la germeni patogeni în timp, le pot degrada iremediabil starea de sănătate.
Riscurile sunt foarte mari şi pentru angajaţii care inhalează, constant, vapori toxici sau diverse alte particule care se depun la nivelul plămânilor şi cauzează, în timp, boli incurabile. Din păcate, viitorul nu sună bine pentru cei care s-au îmbolnăvit din cauza condiţiilor grele de la serviciu şi au ajuns în incapacitate de muncă. Deoarece pensiile lor sunt mici, ajung să trăiască în sărăcie, deşi şi-au sacrificat pentru angajatori tot ce aveau mai de preţ: sănătatea.
Statistici mai ceva ca în „Epoca de aur”
În evidenţele oficiale, în cursul anului trecut, la Galaţi s-au înregistrat doar patru cazuri de boli profesionale. Foarte puţine, am putea spune cu mare mirare şi neîncredere, având în vedere industria încă puternică a oraşului. „Dintre aceste cazuri, trei, de fibroză pulmonară, s-au înregistrat la Şantierul Naval Damen SA. Persoanele care s-au îmbolnăvit aveau calificarea de sudor. Cel de-al patrulea caz s-a înregistrat la firma Rivriver unde tot un sudor a fost diagnosticat cu fibroză pulmonară”, ne-a informat inspectorul-şef al Inspectoratului Teritorial de Muncă (ITM), Ionel Petrea (în foto).
În anii precedenţi, ITM înregistrase ceva mai multe îmbolnăviri profesionale. Totuşi, nici atunci cifrele nu erau spectaculoase. „În 2007, am avut 15 cazuri, iar anul trecut, 14. În afară de Damen, au mai venit bolnavi şi de la spitalul TBC, dar şi de la Arcelor Mittal”, ne-a spus inspectorul-şef al ITM.
Greu de înţeles de ce numărul „oficial” al bolnavilor este atât de mic! Cu 23 de ani în urmă, în 1985, combinatul raporta nu mai puţin de 52 de cazuri de boli profesionale - de la intoxicaţii cronice cu tot felul de substanţe nocive de uz industrial şi până la conjuctivite cronice cauzate de praful de cărbune aflat în suspensie în aer. Şi să ţinem cont că numărul recunoscut de îmbolnăviri profesionale era cu mult mai mare în condiţiile secretomaniei, structurile peceristosecuriste având o adevărată fobie pentru statisticile necosmetizate.
Or, cum se face că tocmai „în democraţie”, în infernul secţiei Aglomerare-Furnale nu se mai îmbolnăveşte de silicoză nici măcar un singur muncitor? Cum este ca posibil ca nicio vopsitoare de la „dublu-fund” din Şantierul Naval să nu mai figureze în statistica bolilor profesionale?
Lungul drum al diagnosticării unei boli profesionale
O explicaţie ar putea fi aceea a furcilor caudine prin care trebuie să treacă angajatul îmbolnăvit „în procesul muncii” pentru a i se recunoaşte „calitatea” de bolnav profesional. Procedura birocratico-medicală pe care trebuie să o urmeze un gălăţean afectat de condiţiile de la locul de muncă pentru a-şi vedea recunoascută boala profesională e destul de complicată.
Medicul de familie este primul care îi constată afecţiunea, după care îl trimite la medicul specialist. Acesta din urmă îi poate recomanda (sau nu!) o consultaţie la o clinică specializată în medicina muncii, la Iaşi sau la Bucureşti.
De acolo, bolnavul trebuie să se întoarcă la Galaţi cu documente medicale care să ofere informaţii suficiente privind patologia care i-a afectat starea de sănătate. Abia după ce angajatul a trecut de toate aceste etape, dobândeşte dreptul de a fi evaluat şi la Galaţi de Comisia de expertiză a capacităţii de muncă, reprezentanţi ai ITM şi ai instituţiei angajatoare. Un drum tare lung, pentru un om bolnav şi apăsat de ani grei de muncă, ca să dobândească dreptul la o pensie inferioară celei normale, „pentru limită de vârstă”.
De altfel, acesta este motivul pentru care mulţi angajaţi „îşi duc pe picioare” boala profesională, străduindu-se să reziste pentru salariul care le ţine familia pe linia de plutire.
Multe dintre problemele bolnavilor deja năpăstuiţi s-ar putea rezolva dacă procedurile de constatare şi recunoaştere a bolii profesionale ar fi simplificate şi dacă sacrificiul pe care l-au făcut ani de-a rând le-ar fi recunoscut, printr-o pensie ceva mai mare decât cea a salariaţilor care ajung să atingă „limita de vârstă”.
Pe de altă parte, atât de puţinii medicii cu specializare în medicina muncii, care încheie contracte cu angajatorii pentru monitorizarea şi testarea periodică a salariaţilor expuşi condiţiilor generatoare de îmbolnăviri profesionale, nu prea au motive să-i supere pe beneficiarii serviciilor lor prin includerea acestora în statistici negative. Prin urmare, dând crezare cifrelor, am putea spune că au fost eradicate îmbolnăvirile profesionale. Chiar aşa să fie?
