Deloc surprinzător, şirul tragediilor de la Slatina, Satu Mare şi Comăneşti a generat, la nivelul opiniei publice, aprige discuţii pe marginea crizei sistemului sanitar din România. O criză care a răbufnit scoţând la lumină tare perpetuate ani de-a rândul şi pe care niciunul dintre cei care s-au angajat să le elimine n-au făcut-o.
Drept consecinţă, între opinia publică şi lumea medicală se adânceşte o prăpastie în care riscăm să cădem cu toţii dacă nu vom conştientiza că de fapt avem acelaşi scop şi că „nu putem reuşi decât împreună”. Noi, jurnaliştii, am fost acuzaţi de breasla medicală că i-am declarat război.
Nu este adevărat şi ca dovadă că de fapt vrem să dăm o mână de ajutor la însănătoşirea Sănătăţii, publicăm astăzi prima parte a unei scrisori deschise pe care un medic o adresează ministrului Ion Bazac. Este una dintre vocile mute cărora indignarea le-a dat glas. Păcat că a ales protecţia anonimatului care ştirbeşte din percutanţa demersului său „dedicat tuturor medicilor care strâng din dinţi”. Căci sunt şi medici, nu doar pacienţi, care nu mai pot accepta ceea ce se întâmplă în sistem!
Medic-pacient, „şoarecele şi pisica”
„Domnule ministru, sunteţi absolvent al UMF Carol Davila şi, deşi n-aţi practicat medicina clinică niciodată, ar trebui să vă reamintiţi că factorul care determină o bună practică medicală, chiar la nivel de sistem, este banalul parteneriat medic-pacient. Exact ca şi în afaceri, sau ca într-un cuplu, încrederea dintre cei doi membri ai parteneriatului este premisa care asigură ani buni de colaborare benefică sau, în lipsa acesteia, de suspiciuni şi dezgust.
Mă tem că atitudinea dumneavoastră din ultima vreme nu a ţinut cont de acest deziderat elementar. Sper că numai din necunoştiinţă de cauză aţi accentuat actualul curent de opinie care a transformat un parteneriat, şi aşa profund şubrezit de mulţi dintre predecesorii dumneavoastră (numai de ei, oare? - n.n.), într-o relaţie antagonică. Pacienţii şi medicii au ajuns să se privească unii pe alţii precum şoarecele şi pisica.
Ameninţarea „fenomenului Slatina”
Cazul extrem de la Slatina nu este decât un simptom al maladiei sistemului medical din România. Oare o să vă miraţi când o să vă spun că practicienii din România n-au fost luaţi prin surprindere de ceea ce s-a întâmplat la Slatina? Oare o să vi se pară bizar dacă o să vă spun că mă aştept la un deznodământ similar (cu groaza de a fi imputat, ca de obicei, tot corpului medical) în serviciul pe care îl coordonez? Am să vă explic de ce.
Funcţionez într-un serviciu chirurgical de urgenţă. În ţările UE, specialitatea mea este considerată una de vârf şi, în consecinţă, interesul decidenţilor pentru susţinerea ei este deosebit, concretizându-se într-o anumită politică financiară şi de personal. Ca să fiu mai specific, la acelaşi număr de paturi pe care îl are serviciul nostru, în Germania sunt angajaţi 6 medici specialişti, la care se adaugă un număr apreciabil de medici rezidenţi, toţi având drept de gardă.
În cele mai bune zile ale noastre, noi am funcţionat cu 3 medici specialişti şi cu 3 rezidenţi care însă aveau, doar parţial, drept de gardă. Numărul asistentelor din ţările civilizate este de două ori mai mare decât la noi, asta ca să nu mai menţionez personalul care se ocupă cu scriptologia. Fireşte că la noi este imposibil să atingem aceste deziderate, chiar dacă funcţionăm în acelaşi an de graţie, 2009, ca şi Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Britanie, dar şi Polonia, Ungaria, Croaţia, Slovacia….
Este şi vina mea, domnule ministru, şi iată de ce. Dintr-o naivitate de care acum îmi pare rău, am fost de acord ca împreună cu colegii mei rezidenţi să asigurăm urgenţele şi în timpul nostru liber, neplătiţi, ba chiar dând bani din buzunar pe transport. Speram (oh, sfântă imbecilitate!) ca doi dintre mai tinerii noştri colaboratori să fie recompensaţi pentru cei trei (3!) ani de alergătură la spital pe benzina lor sau cu taxiul, în zile de sărbătoare sau weekend, ca să nu mai amintesc de zilele şi nopţilele din cursul săptămânii, indiferent de oră. Speram ca în schimbul acestui zel, cei doi colegi mai tineri ai noştri să obţină post în spitalul în care au muncit fără rezerve, chiar şi în tranşe de 48 de ore neîntrerupte, fără să solicite vreo clipă contravaloarea muncii lor, nici de la pacienţi şi nici de la cei care erau îndrituiţi să-i plătească.
Nu a fost să fie aşa.
„Recompensă”
După ce spitalul a avut urgenţele acoperite timp de trei ani fără să scoată măcar un leu vechi din fondul de salarii, colegii mei mai tineri s-au trezit în situaţia de a împărţi un post temporar.
Ştiţi cu cât erau plătiţi, fiecare, ca proaspeţi medici specialişti? Cu zece milioane de lei pe lună, domnule ministru!
Primul a cedat cel care nu avea casă şi plătea chirie. Era o persoană cu reală aplicaţie chirurgicală, dar nu mai avea cum să lucreze într-o ţară în care chiria era aproape egală cu venitul său lunar de medic specialist.
În consecinţă, a plecat în Belgia, domnule ministru. Să ştiţi că îi e bine acolo. Era doar un băiat „simplu”, din Ploieşti, cu părinţi care nu puteau să-l ajute nici măcar cu o amărâtă de chirie, darămite cu un post. Plecarea lui a fost pur şi simplu naturală”.
(va urma)
