Vă prezentăm ultima parte din scrisoarea deschisă pe care dr. Florin Chirculescu, şeful Compartimentului Chirurgie Toracică din cadrul Spitalului Universitar, o adresează ministrului Sănătăţii.
Fără să-şi apere colegii vinovaţi de tragediile petrecute în ultimele săptămâni în spitale din România, medicul consideră că este momentul să se spună întregul adevăr despre tarele şi lipsurile sistemului sanitar. Neacceptând culpabilizarea in corpore a medicilor care fac cinste nobilei lor profesii, doctorul Chirculescu lansează un SOS pe care, luându-l în consideraţie, noul ministru al Sănătăţii ar putea face mult mai mult decât predecesorii săi. Sau, de fapt, ar putea fi primul care să facă...
După ce, în primele două părţi ale scrisorii, prezentate deja în paginile „Vieţii libere”, autorul acesteia avertizează asupra pericolului deficitului de medici specialişti, şi nu doar la spitalul din Slatina sau Comăneşti, ci şi în unităţi de top, precum cea în care lucrează, explicând cauzele exodului acestora, în al treilea fragment din scrisoare se referă la o absurditate potenţial generatoare de noi tragedii în spitale.
Oferindu-vă posibilitatea să citiţi această scrisoare, intenţionăm să demonstrăm că presa nu se află în război cu întreaga lume medicală, ci doar cu medicii care nu fac cinste breslei lor şi că jurnaliştii nu vor „capete”, ci doar însănătoşirea Sănătăţii. Iar scrisoarea doctorului Chirculescu poate fi realmente utilă pentru atingerea acestui deziderat.
Plafon la medicamente şi în spital
„Dar, staţi că n-am terminat! Mai e o chestie şi mai absurdă, domnule ministru, şi zău că vreau s-o aflaţi! M-am trezit cu nişte adrese oficiale, conform cărora ni se impune un plafon de consum de medicamente per pacient internat… După ce le-am primit, am făcut nişte calcule şi ştiţi ce am constatat, fir-ar ea să fie de aritmetică? Că plafonul nu trebuie să depăşească 70 de euro…
Păi, zău că m-aş chinui să fac şi treaba asta, că m-am obişnuit să lucrez în condiţii suboptimale de când am intrat în sistem dar, ce să mă fac când, prescriind un medicament relativ ieftin, mă trezesc că acesta nu se află în farmacia spitalului? Şi ciudat, în schimb, omoloagele lor (sic!) extrem de scumpe se găsesc la discreţie…
Am şi eu momente când consider că un antibiotic pe cale bucală este suficient la cazul X sau Y dar, cum să-l prescriu, când spitalul îmi returnează condica de medicamente cu faimosul înscris L.F., adică lipsă farmacie, oferindu-mi, în schimb, alternative care depăşesc într-o zi, la un singur pacient, 70 de euro?
Altă bizarerie: în aceeaşi adresă existau două paragrafe în care mi se atrăgea atenţia că mi se vor retrage sporurile de conducere dacă îndrăzneam să depăşesc respectivul plafon. M-a umflat râsul, domnule ministru! De cinci ani de când lucrez în acest spital, n-am încasat niciodată sporurile de conducere, aşa că, recunosc, m-a cam durut în cot, de respectiva ameninţare.
Problema apărea, însă, după încă un paragraf, în care scria negru pe alb că dacă vom depăşi plafonul de medicamente două luni succesive, sancţiunile salariale vor fi extinse şi asupra celorlalţi membri ai serviciului, nerezumându-se doar la medicul coordonator/şef de secţie.
Bun! Să zicem că ne speriem şi că luăm ad-litteram ameninţările decidenţilor. Rezultatul adresei sus-menţionate ar fi că, de spaimă, ne vom apuca să scriem reţete pe care să le dăm aparţinătorilor pacienţilor (ca să cumpere medicamentele de la farmacii - n.n) astfel încât să facem economii, numai că, pentru această situaţie, aceiaşi decidenţi au stabilit că e dreptul pacientului să-şi recupereze cheltuielile conform legii Paveliu!
Prin urmare, conducerea spitalului va pune medicul să plătească din buzunar tratamentul pe care l-a administrat pacientului. Aşa că, vă întreb, oarecum naiv: eu ce fac cu pacienţii mei, domnule ministru? Îi mai tratez sau îi las baltă? Îi mai operez sau îi trimit prin alte spitale, să-i opereze alţii, deşi, când mă gândesc în ce spital lucrez, îmi dau seama că n-am unde să-i mai trimit, spitalul meu fiind ceea ce se numeşte o staţie terminus d.p.d.v. medical… Zău că nu ştiu, aşa că aştept instrucţiunile dumneavoastră.
Cu politica de personal nu se laudă nimeni!
Şi, pentru că tot am deschis mai sus discuţia despre staţia terminus, vă daţi seama că am ajuns să mă plâng tocmai eu, care lucrez în ceea ce se cheamă un spital bogat? Aţi fost vreodată, domnule ministru, să vedeţi ce se petrece în spitalele din provincie?
Nu mă refer la vizitele-fulger în care aţi schimbat nişte directori, şi asta în condiţiile în care ştiaţi prea bine că problemele de personal din provincie sunt cu mult mai grave decât în Bucureşti, astfel încât în anumite judeţe nu se poate constitui o linie de gardă de ATI de exemplu… Nu la asta mă refer, domnule ministru, scuzaţi că vă atrag atenţia…
Mă refer la absenţa celor mai elementare facilităţi de practică medicală serioasă. Am colegi care lucrează în provincie, care-şi cunosc meseria, dar nu au cum s-o practice… Predecesorii dumneavoastră s-au lăudat cu nenumăratele dispozitive hi-tech pe care le-au cumpărat, cu investiţiile nemaipomenite de care a beneficiat medicina: computere, laptopuri, CT-uri, RMN-uri etc.
N-am văzut pe niciun ministru, însă, şi, din păcate, nici pe dumneavostră nu v-am auzit vorbind, despre politica de personal din sănătate, domnule ministru.
Moartea, între limitele sistemului şi cele ale medicului
Şi ştiţi de ce mai sunt supărat, domnule ministru? Mai sunt supărat şi pentru că, nu ştiu de unde şi până unde, s-a încetăţenit ideea că în spitale nu se mai şi moare. Aş vrea să fiu clar: nu pledez, n-aş avea cum, pentru exonerarea celor care se fac vinovaţi, într-adevăr, de culpă medicală.
Am avut însă prilejul să văd la televizor câteva cazuri care nu ţineau de culpa medicală, dar care erau tratate ca atare, fără ca dumneavoastră să explicaţi vreodată (nici predecesorii dumneavoastră n-au făcut-o) că medicina are limite şi că anumite maladii nu sunt compatibile nici cu viaţa, nici cu un diagnostic în doi timpi şi trei mişcări.
De ce numai noi, medicii practicieni, trebuie să justificăm incapacitatea sistemului de a oferi necesarul absolut minimal pentru o medicină onestă în 2009? Pe noi se supără pacienţii şi rudele lor când cazurile nu merg bine, deşi - Doamne iartă-mă ! - ştim ce ar trebui făcut, dar n-avem de unde să oferim ceea ce ar necesita rezolvarea favorabilă a cazurilor şi nu vorbesc de nanotehnologii şi de transplanturi, vorbesc de banalele antibiotice, de feşe, de perfuzoare, de numărul angajaţilor, de analgezice şi de mănuşi de unică folosinţă şi de seringi.
Pe de altă parte, vă mărturisesc, domnule ministru, că nu reuşesc să mă obişnuiesc cu ideea că, prin tăcere, devin complice cu un sistem care, în egală măsură, afectează şi starea de sănătate a populaţiei, dar şi onoarea profesiei medicale”.
Selecţie realizată de
Marius Mototolea
N.R. Intertitlurile aparţin redacţiei
