Pe Atlantic, revoluţia a cam întârziat
Revoluţia Română am văzut-o şi eu, ca foarte mulţi români, la televizor. Şi nici măcar în direct! M-am simţit chiar vinovat că n-am ajuns şi eu să ies în stradă, dar „strada” mea era pe atunci la vreo câteva mile de coasta Namibiei: eram şeful unei echipe de scafandri autonomi care asigura intervenţii subacvatice pentru flota de pescuit românească în zona Walvis Bay. Am plecat în mai 1989, când era prea cald ca nemulţumirile să dea în clocot, şi am putut să-mi revăd casa abia în februarie 1990: am plecat din România comunistă sinistră şi m-am întors în România capitalistă bananieră sălbatică. La plecare, luasem cu mine manuscrisul unei cărţi de sertar citită doar în faţa câtorva oameni mai de încredere – mă temeam ca, odată găsită, să nu aibă de suferit ai mei. La venire, golănaşii din Gara de Nord au strigat după mine că sunt terorist: căci prea eram îmbrăcat în kaki, culoare la modă, aveam barba mai mare ca a lui Castro, eram ars de soare şi, pe ger, umblam în mânecă scurtă, căci stătusem mai mult decât mă aşteptasem pe Atlantic. Văzusem până atunci lumea liberă, cu grevele ei, cu demonstraţii, cu campanii electorale, cu fluctuaţii de preţ, cu sticle de Coca-Cola date la schimb, cu falimente, cu libertatea de a înjura în gura mare un ministru. Acasă, comunismul părea veşnic. Ca toată lumea care nu avea relaţii cu Securitatea, nu ştiam ce va urma, dar speram ca valul de schimbări să atingă cât de cât şi România, ca „Ăl bătrân”, Ceauşescu, să crape sau să se retragă dracului. Că i-ar fi urmat „Prinţişorul” Nicuşor, care ar fi redeschis cârciumile cu program non-stop şi ar fi aprovizionat poate galantarele noastre aşa cum se zicea că face, la Sibiu, ca prim-secretar cu tată „sus”, sau că Ion Iliescu, fostul prim-secretar de Iaşi, căzut în dizgraţie, dar cică agreat de Gorbaciov, ar instaura un regim mai uman, în tot cazul, putea să fie ceva mai bine – nu foarte bine. Ca scafandri, umblam „cu cortul” din navă în navă, unde aveam lucrări. Pe „Clăbucet”, un pescador, contabilul navei, unul dintre puţinii oameni care deţineau un aparat de radio (doar telegrafiştii prindeau ştirile când voiau ei, dar nu împărtăşeau ştirile interzise echipajului, ci doar cu şefii: comandantul sau căpitanul secund), mi-a spus că la Timişoara ieşiseră în stradă grupuri de demonstranţi, că era „scandal” acolo şi că deci, uf, o să avem probleme cu controale mai severe la vamă la Otopeni, când ne întorceam cu „buful” – câştigul mai mult sau mai puţin „ortodox” pentru sistem, adică bani economisiţi sau investiţi în mici afaceri prin porturi…
Tăcerea e de aur
Mai târziu, ne-am mutat pe o navă transportor de peşte, frigider uriaş, un „Polar”, unde toată lumea stătea, împotriva regulamentelor pe mare, cu uşa încuiată, ca să-şi păzească avutul. Într-o dimineaţă, tabloul lui nea Nicu din careu (sală de mese, de şedinţe, festivităţi) a fost găsit tăiat în felii. Uşile s-au ferecat şi mai mult, de frică. Apoi, pe 22 decembrie, s-a auzit la interfon, în toate cabinele, exclamaţia secundului: „Gata băieţi, a căzut Ceauşescu!” Urmat de alt glas – „Taci, măi!” şi de tăcere. Am ieşit pe culoare, pe punte: navă pustie! Frica… Mai târziu, pe puntea pescadorului tras în bordul Polarului, printr-un megafon, a început să transmită „Europa liberă”. Pescadoarele, cu viaţă mai dură, erau mai revoluţionare, în timp ce mulţi comandanţi de polare îşi făcuseră relaţii bune la Partid, chiar şi în Comitetul Central, pentru a-şi păstra locul călduţ. Am sărit dincolo ca să ascultăm. La televizor – astea erau din ce în ce mai rare pe navele noastre – atunci am văzut imagini din Bucureşti, cu „Jos comunismul!” scris cu spray pe Intercontinental.
"Ceauşescu kaput!"
Ştirile erau în afrikaans, nu în engleză, şi nu înţelegeam, dar un puşti al străzii i-a spus reporterului străin: „Ceauşescu kaput!” Primul a ieşit pe puntea Polarului secretarul de partid, un nostrom (şef de echipaj) de treabă, care ţinea biblioteca navei. Ardea într-un cazan revista „Munca de partid”, printre puţinele reviste color de la noi. L-am sfătuit să le vândă mai bine în Las Palmas, că erau roşii, aveau portretul lui Ceauşescu… Umbla zvonul că ne-au minat libienii, dar n-am primit dispoziţie să ne scufundăm: nici la Tulcea, sediul Întreprinderii de Pescuit Oceanic, nici la Bucureşti, nu avea cine să ia decizii… Apoi, câţiva au instalat o antenă la pupa Polarului şi cu un radio cumpărat de cineva pentru acasă, am urmărit ştirile „Europei libere”: ba îl prinseseră pe Ceauşescu, ba nu… B.B.C., în schimb, cu corespondenţi direcţi, dădea ştiri foarte exacte. În fiecare zi, încă o navă adera la Revoluţie: vedeai ridicat pavilionul cu gaură! Tot pe nava vecină am văzut şi caseta cu procesul Ceauşeştilor, prost trasă. Dar ce emoţie! Şi, în acelaşi timp, oroare… Când, în sfârşit, cineva s-a gândit să ne aducă în ţară, am cumpărat din Las Palmas un „Paris March”. Acolo se vorbea de 60.000 de morţi ai lui Ceauşescu şi două pagini conţineau fotografii oribile cu morţi goi în sicrie, cu răni cusute de mântuială, femei şi bărbaţi. Acea făcătură care atunci a prins în lume. Şi a fost clipa de emoţie pentru România…
