Banii nu pot înlocui dragostea părinţilor
Împreună cu psihologul şcolar Doina Huţanu ne oprim astăzi asupra unui subiect dureros, care generează drame pe termen lung: copiii care nu au parte de afectivitatea ambilor părinţi, fie din cauză că aceştia pleacă să lucreze în străinătate şi îi lasă în grija altcuiva, fie ca urmare a divorţurilor. „Afectivitatea este extrem de importantă în creşterea unui copil. În cazul celor care nu au avut părinţii aproape, nu poate fi vorba despre o evoluţie pozitivă. Copiii cu probleme afective nu se adaptează la programa şcolară”, afirmă Doina Huţanu.
Vârful aisbergului
„Am întâlnit un caz când copilul, o fetiţă, era în grija bunicii, părinţii fiind plecaţi. O fetiţă plăpândă, bolnăvicioasă, care plângea foarte des. Într-o zi, când urma să aibă serbare, a făcut febră foarte mare. Am anunţat-o pe bunica, însă aceasta iniţial a refuzat să vină. Am revenit cu alt telefon, spunându-i că dacă nu o duce la spital vom chema noi ambulanţa. Presată fiind, bunica a venit, însă s-a simţit deranjată când i-am spus că fetiţa trebuie dusă la spital. Şi replica bunicii a fost: ce-i voi spune eu mamei ei, când îmi va da telefon? Atunci am realizat că, de fapt, grija aceasta şi tot confortul copilului era tradus prin bani. Practic, copilul acela nu era altceva decât o sursă de venit. Când familia naturală reacţionează aşa, fenomenul e mult mai adânc decât realizăm, e ca un aisberg. Fiind afectată familia, din punctul de vedere al valorilor, societatea este pierdută”, avertizează psihologul şcolar.
Copilul care a uitat să zâmbească
Abandonul afectiv îl regăsim, de multe ori, şi în situaţiile conflictuale dintre familii, în urma divorţurilor: „Am întâlnit un alt caz, al unui băieţel de 5 ani care nu a zâmbit timp de aproape un an. Tatăl nu mai avea drept de vizită, dintr-un motiv sau altul, iar copilul avusese o relaţie foarte bună cu tatăl şi această interdicţie l-a afectat enorm. Era un copil foarte inteligent, dar afectiv nu răspundea, pur şi simplu. După vreo nouă luni a schiţat primul zâmbet, când i-am spus, la un joc, că a avut rezultate foarte bune”, povesteşte Doina Huţanu.
Părintele surogat
Copilul se raportează afectiv, până în jurul vârstei de 11 ani, la tot ceea ce-l înconjoară. „De aceea, relaţia copil-învăţător devine una foarte apropiată, învăţătorul devenind a treia persoană ca importanţă, după părinţi”, explică psihologul: „Sunt foarte mulţi învăţători, iar mai târziu, profesori, care preiau acest statut de părinte-surogat sau preiau o parte din prerogativele unui tutore, devenind suportul afectiv al acestor copii care nu mai au motivaţia de a învăţa, de a lupta, de a cunoaşte şi de a descoperi”.
Blocajul emoţional
Mulţi copii ai căror părinţi nu sunt lângă ei ajung într-un blocaj afectiv: nu vor să simtă, nu vor să se exprime. Blocajul este o formă de rezistenţă şi de apărare, ca să nu-i mai lovească nimeni: „Avem, la grădiniţă, copii cu accese de plâns şi accese de nervozitate, care, de fapt, exprimă revolta lor în faţa unei deosebiri: de ce nu sunt şi eu la fel ca ceilalţi se închid, nu mai sunt la fel de exuberanţi, nu mai au zâmbet, nu mai au imaginaţie şi nici creativitate”.
Mai târziu, cu toţi banii din lume, părinţii nu mai pot repara ruptura creată între ei şi copii: „Majoritatea spun că au plecat ca să le ofere copiilor ceva mai bun. Însă ei nu-şi dau seama că efectele care au loc în privinţa dezvoltării copilului sunt devastatoare”.
Pericolul supraresponsabilizării
Sunt şi cazuri de copii care au grijă, la rândul lor, de fraţii mai mici. „Şi aici apare pericolul supraresponsabilizării”, ne spune psihologul. „Iar copiii supraresponsabilizaţi la vârsta adolescenţei devin mai târziu acei adulţi care au nevoie de control, care au tendinţa maladivă de a controla tot, care nu au încredere în ceilalţi, pentru că ei au fost setaţi în copilărie să controleze lucruri pe care nu le puteau controla. Sunt adulţii care au probleme la serviciu, nu pot relaţiona, nu reuşesc să colaboreze şi preferă să facă totul singuri”.
Maturizarea precoce şi efectele ei
Unii dintre aceşti copii deja au crescut, sunt la vârsta pubertăţii şi adolescenţei şi, practic, au traversat etape esenţiale din viaţă singuri. „Ei se maturizează mai repede, iar această maturizare precoce nu are efecte pozitive. Un copil cu afectivitate suferindă va fi, mai târziu, adultul care nu va avea convingeri proprii, pentru că nu a avut cine să i le insufle, cine să-l coordoneze, iar el va fi la discreţia realităţii înconjurătoare, iar convingerile nu vor fi ale lui, proprii, ci la nivelul societăţii sau anturajului. Sunt copiii care devin foarte sensibili la tot ce înseamnă grup, pentru că ei acolo îşi vor sătura foamea de apartenenţă”, declară Doina Huţanu.
Soluţia? Împreună, oriunde
Este bine ca, atunci când părinţii aleg să plece din ţară, să-şi ia copilul lângă ei, chiar dacă le este greu. „Acolo, în patul în care dorm adulţii, există un loc micuţ şi pentru copilul de 4-5 ani. O bucată de pâine poate fi împărţită, important pentru copil este să fie alături de părinţii lui. Copilul va înţelege şi va accepta foarte multe lucruri doar pentru a fi lângă ai lui.”
Plata afectivă
„Un pericol pe care părinţii îl generează este plata afectivă: mulţi părinţi care se simt vinovaţi din cauza faptului că nu pot fi lângă copii şi le cumpără orice, numai să fie mulţumiţi. Şi atunci copilul înţelege, ca un mesaj ascuns, că el poate să obţină afectivitatea prin bani sau prin bunuri. Iar pe termen lung acest copil devine adultul care va cuantifica totul prin bani, pentru că asta a fost moneda lui de schimb.”
