- Mi-aţi povestit odată că aţi primit în Crimeea un mărţişor. O poveste de dragoste care m-a impresionat.
- Înainte de începerea Războiului Crimeii, am avut război de poziţie. Stăteam în bordeie, la patru metri sub pământ. Şi în bordeiul de la comanda Regimentului 20 Artilerie – eu eram şeful Biroului Operaţii, un sublocotenent era şeful Transmisiunilor, şi un ofiţer de rezervă - legătura cu infanteria. Eram sublocotenent. Să fiu sincer, războiul a fost făcut de sublocotenenţi şi locotenenţi, ofiţeri activi şi foarte mulţi învăţători, ofiţeri de rezervă. Armata română n-a avut, în vreme de pace, destui ofiţeri pentru război.
- Să ne întoarcem în acel bordei: în război, soldatul trebuie să-şi agaţe inima de ceva.
- Acolo, la patru metri sub pământ, unul dintre noi, în prezent colonelul Pantelimon Cornel din Ploieşti, a primit de 1 Martie trei mărţişoare, ne-a dat şi nouă. Tânăra care ni le-a trimis era elevă la o şcoală normală şi a vorbit cu colegele: “Să facem mărţişoare să le trimitem pe front!” N-au trimis numai la noi. Eu îl întreb pe coleg – prieten bun, căci am făcut împreună trei ani de război, am dormit şi în acelaşi pat – “Măi, Cornele, pot să-i mulţumesc domnişoarei?” Domnişoara Cristina avea 19 ani, noi, 23. “Cum să nu?” Eu mi-am închipuit că e prietena lui. Avea la capul patului o fotografie şi am crezut că ea e. I-am scris o scrisoare foarte frumoasă şi am primit imediat răspuns. I-am dat lui să citească şi am întrebat: “Pot să-i răspund?” Şi el zice: “Da”. Abia atunci mi-am dat seama că îi era consăteancă, dar nu era prietena lui. Fusese. Patru ani de zile am purtat corespondenţă cu dânsa, fără să ne vedem. De ce? Ea era fiică de preot. Venind comuniştii la putere, i-au arestat tatăl pe degeaba. Şi eu aveam necazurile mele.
Ne sprijineam reciproc prin scrisori cu sfaturi, mai câte o glumă. Scrisorile primite de la ea, în 1949, când se făceau arestări de către Securitate, le-am îngropat cu alte documente. Că, dacă făceau percheziţie, categoric mă aresta! Mau târziu, când am scos lada în care erau, nu s-au mai putut folosi! Îngropasem acolo şi primul roman, intitulat “Nu trebuie să mă însor!” Dar alături am avut îngropat şi un studiu, după documente certe: “Cui trebuie să-i aparţină Basarabia”. În acel roman erau necazurile mele: am avut o prietenă foarte bună în sat, Emilia. Ea, după ce a văzut că a greşit, s-a întors la mine. I-am spus: “Dacă mă poţi face să cred din nou în dragoste, încearcă!” N-a putut.
- Cum s-au întâmplat lucrurile? A fost o prietenie frumoasă?
- Cristina e o doamnă, are 88 de ani. A vrut să facă facultatea, dar n-o primea, fiind fiică de preot. Atunci a plecat la Bucureşti şi a intrat la sindicatul muncitorilor din agricultură şi a putut intra la Drept; eram la doctorat şi i-am dat cursuri. Eu, în patru ani de facultate, n-am lipsit la nicio prelegere, decât o oră, cât am stat de vorbă cu ea. Din 180 de studenţi n-am luat examenele decât zece. Aveam colegi şi de 50 de ani, epuraţi din profesiile lor, care făceau facultate ca să nu fie arestaţi şi trimişi la Canal că nu au o ocupaţie. Cu Cristina am fost prieten foarte bun. Mai mult decât atât: când eram la doctorat şi ea la licenţă, în 1949 a venit în sesiune – prin scrisori stabilisem ziua şi ora de întâlnire, la intersecţia bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei, să ne plimbăm. A venit cu mâna stângă întinsă, ca să văd că avea verighetă. Se căsătorise deja cu un sublocotenent, tot de Artilerie. Nu m-a durut, avusesem experienţa neplăcută cu Emilia şi mi-am zis: nu, nu mă însor! Mi-am pierdut încrederea în acest sentiment. Hotărâsem să nu mă însor – pentru că aveam nişte planuri: să scriu. Au vrut să mă angajeze la Drept, cu condiţia să schimb concluziile tezei de doctorat. Nu puteam să mint. După un an, Cristina a renunţat la Drept şi a făcut Facultatea de Litere. Apoi a fost apoi profesoară de Limba română la Liceul „Tudor Vladimirescu” din Bucureşti. I-am dat cărţile scrise de mine. I-au apărut şi ei trei. Şi eu m-am căsătorit mai târziu.
Certificat de naştere pe 1 decembrie
A împlinit 93 de ani. Are un fiu dr. colonel la Spitalul Militar şi o fiică cercetător, membră a Academiei de Ştiinţă din New York. Naşterea i-a fost declarată de părinţi pe 1 Decembrie şi, făcut ofiţer într-un 10 Mai. Ca urmare, patriotismul l-a marcat, rămânând astfel şi după persecuţiile comuniste, şi acum. A luptat Vest şi în Est. A făcut liceul militar la Mănăstirea Dealu alături de Marele Voievod Mihai, dar şi specializarea militară la care a fost trimis obligatoriu în Germania, iar aceste lucruri i-au compromis cariera pe vremea comunismului.
Aduşi cu avionul în Crimeea, asediaţi între infanteria şi tancurile sovietice, au scăpat printr-un miracol, pe un vas urmărit de vedetele ruseşti, apoi de un submarin, au făcut peste 2.000 km de război pe jos şi au eliberat Europa. În plin război în Vest, a ştiut să vadă frumuseţile arhitecturii pe unde a trecut. Nu a fost „cumpărat” de politruci (avea şef un căpitan, fost frizer, l-a cunoscut şi pe Valter Roman). A primit ordinul Coroana României cu spade şi panglică de virtute militară, decoraţiile Steaua României cu spade şi frunză de stejar şi panglică de virtute militară, Serviciul Credincios, medalia „Eliberarea de sub Jugul Fascist”, dar şi "Victoria”, dată de URSS şi a publicat 80 de cărţi. Abia din ´97. Încă opt aşteaptă publicarea. Printre care “Povestea vieţii unui om neînsemnat”, carte autobiografică a generalului care a cunoscut mulţi oameni mari.
