* Una dintre cele mai dure meserii, care îmbină puterea cu dragostea faţă de cai, e pe cale de dispariţie şi în comuna gălăţeană Schela
Când intri pe uliţa lui Ion Moscu din Schela, merită să închizi pentru câteva clipe ochii şi să asculţi, doar. Se aude, distinct, un zgomot ritmic, aproape ca o cadenţă! Boc, boc, bang! E un ciocan care bate metal proapăt întărit. Nici nu apuci să-ţi tragi sufletul şi iarăşi: Boc, boc, bang! Fălci ascuţite de metal apucă parcă unghii, hârşâie şi pac! muşcă din ele, le mai lasă, şi iarăşi muşcă! Peste fornăieli zgomotoase se aude respiraţie precipitată de om care se străduieşte să stăpânească ceva mult mai mare şi mai greu decât el… N-auzi, de fapt, vreo luptă cu vreun balaur din poveşti, pe uliţa lui Ion Moscu, ci asculţi chiar muzica meşteşugului străvechi al potcovitului de cai. E drept că nu se mai aude ea la fel de des ca alte dăţi, dar cum Schela nu se numără printre comunele cele mai îmbătrânite din judeţ, oameni care să muncească - inclusiv cu cai înhămaţi la căruţe - mai sunt, încă, din belşug. Ajunşi mai aproape de poarta fierarului, curioşi să pătrundem tainele meseriei, ne dăm seama că, deşi e trecut bine de ora 11,00, nu doar calul legat la potcovit e programat până în prânz. Vreo câţiva tineri şi-au tras căruţa la umbră şi au deshămat roibul care, în curând, va intra pe mâinile sigure ale potcovarului. Un sătean mai vârstnic şi-a adus şi el calul alb la fierar şi, poate, până spre seară, vor mai veni şi alţii.
Potcoavele au mărimi, ca pantofii
Cum gospodarului îi şade cel mai bine lucrând, îl lăsăm pe Ion Moscu să-şi vadă de potcovit, iar noi luăm aminte. Calul, mai nărăvaş din fire, e legat de doi stâlpi. Cu mână sigură, fierarul apucă potcoava şi o potriveşte pe copita calului.
„E ca la pantofi şi cu potcoavele astea. Sunt pe mărimi, cum e şi normal. Un cal mai mic nu poate avea o copită la fel de mare cu a unuia mai solid”, spune meşterul. La început, în urmă cu vreo 30 de ani, când s-a apucat de meseria asta, nici nu era obişnuit cu caii. S-a dat, însă, cu ei, între timp. „Simt când ţi-e teamă, dar mai ales simt când nu ştii cum să te porţi cu ei. Şi rişti să te lovească. Dar, dacă îţi faci treaba aşa cum trebuie, nu ţi se întâmplă nimic”, e de părere Ion Moscu. Potcoava se potriveşte pe copită, iar dacă e bună, se curăţă unghiile calului, se bate în caiele şi se pileşte.
Cum s-a făcut potcoava?
Meşterul ia, cu cleştele de foc (cu una dintre fălci mai scurtă), drugul de metal din care va face potcoava. Îl înroşeşte la forjă, apoi îl pune direct pe nicovală. Apucă, din nou, drugul înroşit folosind un cleşte de mână, cu ambele fălci egale ca mărime) şi îl bate la ciocan, dându-i formă, apoi creându-i şanţul. Unii dintre fierarii din vechime dădeau găurile pentru caiele cu un fel de daltă care se chemă priboi sau dorn şi care se fabrică şi cu mijloace tehnologice moderne. Potcovarul nostru foloseşte acelaşi două ciocane şi ca să dea formă potcoavei, dar şi ca să dea găurile pentru caiele. E primul fierar pe care l-am găsit bătând singur potcoavele. De regulă, se ocupau doi.
Definitivată, potcoava se răceşte în apă. Pilirea se va face pe copita calului, astfel încât forma să fie perfect armonizată cu copita.
„Nu mai ştiu acum, să spun, chiar cu siguranţă, când m-am apucat de meseria asta. Eram tânăr, adolescent. Am mai prins câte ceva de pe aici, dar n-am ucenicit la un singur fierar. Am mers până spre Buzău, am învăţat şi am lucrat şi acolo. Dar m-am întors aici, unde trăiesc alături de familie. Mi-a plăcut şi n-am vrut să se piardă tradiţia asta. Chiar dacă mai are lumea cai, ea oricum e pe cale de dispariţie. ”, spune bărbatul.
Ce face altfel Ion Moscu faţă de fierarii care au „frământat” fierul pe nicovală, cu ciocanele?
„Mi-am făcut aprindere electrică la forjă şi … cam atât. N-ai ce altceva să schimbi. Ai fier, ai metale… îşi vezi de treabă. Am acum 47 de ani şi am prins şi vreo 10 ani de lucru la fierăria CAP-ului”, ne mai spune bărbatul.
Din păcate, lumea nu prea mai are chiar atât de multă nevoie de fierar. În Schela, Negrea şi în câteva sate de prin jur, Ion Moscu este singurul potcovar şi s-ar putea să rămână aşa.
„Oricât de bun ai fi, n-ai cum să trăieşti numai din meseria asta. Fac şi agricultură, aşa cum face toată lumea de pe aici şi aşa cum s-a făcut întotdeauna”, ne spune bărbatul.
