Cine este sfântul aducător de ploaie şi cum s-a luptat cu cei 450 de preoţi ai lui Baal
Creştinii ortodocşi se pregătesc să întâmpine cea mai mare sărbătoare a lunii iulie: ziua Sfântului Ilie Tesviteanul. Acest sfânt, sărbătorit, în fiecare an, pe data de 20 iulie, este unul dintre cei mai importanţi din spiritualitatea ortodoxă. De ce, vă spunem astăzi.
Înfăşat în foc şi hrănit cu flăcări
Literatura ortodoxă menţionează faptul că Ilie a venit pe lume ca fiu al lui Sovac, un preot al legii vechi, iudaice. Sovac locuia într-o cetate israelieană numită Tesve, iar de aici provine numele de astăzi al sfântului, "Tesviteanul". Sovac ar fi văzut, la naşterea fiului său, oameni îmbrăcaţi în alb, care îi înfăşau băiatul în haine de foc şi îi dădeau să mănânce o flacără. Auzind, preoţii din templu au spus că visul indică, cel mai probabil, faptul că nou născutul fusese ales de Dumnezeu. Sfântul Ilie a trăit în prima jumătate a secolului al IX-lea î. Hr., vreme în care rege la est de Iordan era Ahab. Acest monarh - care adoptase cultul zeului Baal - nu l-a luat în seamă pe Ilie, când proorocul i-a vestit că Dumnezeu îl va pedepsi cu secetă pentru închinare la idoli. Statuile lui Baal au rămas în picioare în regat, aşa că ploaia a întârziat să cadă… trei ani şi jumătate.
Marile minuni ale sfântului
Despre viaţa şi faptele Sfântului Proroc Ilie aflăm din Vechiul Testament al Sfintei Scripturi, din Carţile a treia şi a patra a Regilor.
"Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani, nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât numai când voi zice eu!". Văzând că nu plouă, Ahab s-a mâniat pe Ilie, care a fost nevoit să se ascundă în pustiul Hozeva, undeva pe lângă râul Herit. În locul acela, proorocul Ilie a trăit aproape întreaga perioadă de secetă, înainte să urce pe muntele Sinai. S-ar fi hrănit acolo cu pâine şi cu carne, care îi erau aduse de corbi, iar apă ar fi băut din pârâu. Dumnezeu - Cel care alesese locul, potrivit Vechiului Testament - îl lasă pe Ilie în peşteră până când pârâul seacă. Apoi îl trimite în Sarepta Sidonului, unde o văduvă urma să îl hrănească. Văzând că femeia mai avea doar puţină făină şi ceva ulei - după seceta îndelungată - asigurând-o de ajutorul pe care avea să îl primească de la Dumnezeu, Ilie îi spune acesteia, potrivit textului biblic: "(…) fă mai întâi de acolo o turtă pentru mine şi adu-mi-o, iar pentru tine şi pentru fiul tău vei face mai pe urmă./ Căci aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Făina din vas nu va scădea şi untelemnul din urcior nu se va împuţina până în ziua când va da Dumnezeu ploaie pe pământ!".
Cât timp va rămâne în casa femeii, Ilie va săvârşi una dintre cele mai mari minuni din istoria creştinismului: va învia un om. Mai exact, pe fiul văduvei, mort în urma unei boli.
Provocarea lui Ahab
Spre sfârşitul perioadei de secetă, Vechiul Testament menţionează că Dumnezeu îl trimite pe Ilie să i se înfăţişeze lui Ahab. Ilie se duce şi îl provoacă pe rege la un sacrificiu comun închinat divinităţii, de pe urma căruia poporul să afle dacă adevărat este Dumnezeul proorocului sau zeul regelui. Ahab acceptă, nemaidorind secetă. Taie doi viţei şi pregăteşte, pe muntele Carmel, spaţii de adus jetfă. Preoţii lui Ahab taie un viţel, iar pe celălalt îl taie Ilie. Lângă unul dintre altare de jertfă se adună cei 450 de preoţi ai cultului lui Baal. Cu toţii, oricât s-ar strădui, nu reuşesc să aducă foc din Cer peste jertfa lor. Văzându-i că se chinuiesc şi că strigă degeaba după Baal, Ilie râde de ei: "Strigaţi mai tare, căci doar este dumnezeu! Poate stă de vorbă cu cineva sau se îndeletniceşte cu ceva, sau este în călătorie sau poate doarme; strigaţi tare să se trezească!".
După ce aşteaptă o vreme, Ilie cere să i se pregătească în mod corespunzător altarul de jertfă, apoi îl definitivează el însuşi. În cele din urmă, îi cere lui Dumnezeu foc, iar Dumnezeu trimite foc şi arde atât carnea de viţel, cât şi lemnele. Dovedind, astfel, existenţa lui Dumnezeu, Ilie cere poporului să îi prindă pe preoţii lui Baal şi apoi îi înjunghe el însuşi, lângă un râu. Apoi îi transmite lui Ahab să plece, până să înceapă ploaia. Ahab se duce în Izreel, unde îi spunei Izabelei ce făcuse Ilie. Iar Izabela promite să-l omoare pe Ilie.
Ridicat la cer cu un car de foc
Interesant este că celor mai mulţi dintre sfinţii care au trăit în perioade mai apropiate de contemporaneitate, Biserica le menţionează mai degrabă calităţile şi nu pomeneşte nimic despre defecte. Proorocului Ilie, însă, scrierile îi amintesc şi păcatele lumeşti. Ba încă pe cele mai grele. Sfântul şi-ar fi ucis chiar părinţii, la îndemnul Diavolului. Totuşi, Dumnezeu îi iartă acest mare păcat şi nu-i ia la cer doar sufletul, ci şi trupul. În urma lui Ilie rămâne ucenicul său, Elisei.
Potrivit Cărţii a IV-a a Regilor, "pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer". Se spune că, în Cer, Sfântul Ilie circulă încă mânând un car de foc şi îi trăsneşte pe dracii care i-au provocat suferinţele, în viaţa sa de pe pământ. Şi cum dracii se ascund pe pământ de furia sfântului - ba pe sub arbori, ba prin trupuri animale - sfântul trăzneşte peste tot, cu furie.
Tradiţii şi superstiţii din lumea veche a satului
De ziua Sfântului Ilie, se legau, în lumea veche a satului, multe acţiuni aproape ritualice, dar şi multe superstiţii.
Spre exemplu, aceasta era prima zi de vară în care ciobanii erau aşteptaţi în sate, de la momentul în care îşi urcaseră turmele la stâne. Poate că astăzi nu ni se mai pare mare lucru, dar pentru comunităţile de la ţară - şi mai ales pentru familiile ciobanilor - era o zi importantă în calendarul de vară. Ciobanii obişnuiau să le aducă fetelor pe care le plăceau sau nevestelor furci de tors, migălos lucrate.
În dimineaţa zilei de Sfântul Ilie, se culegeau atât plantele folosite la farmece, cât şi cele de leac, în special busuiocul, care se punea apoi la uscat, în podurile caselor. Femeile aduceau şi la biserică busuioc, pentru a fi sfinţit. Ajunse acasă, aruncau planta pe foc, iar cenuşa o păstrau şi o foloseau ca medicament în tratamentul copiilor care făceau bube la gură.
Ţăranul român din mai multe zone ale ţării considera că mărul este fructul Sfântului Ilie. Tocmai de aceea, oamenii aduceau mere la biserică, pentru a le sfinţi. Se credea că, odată sfinţite, merele s-ar preschimba, pe lumea cealaltă, în unele de aur. Până la Sfântul Ilie, nu se mâncau mere şi nici nu se loveau fructele între ele, de teamă să nu bată grindina.
Tot de mere era legat un ritual al pomenirii morţilor. Mai exact, al copiilor morţi. Femeile cărora le muriseră fii sau fiice chemau copii de prin sat sub un măr, pe care-l scuturau, ca să cadă fructele pe care apoi le dădeau de pomană. Oamenii considerau că, văzând aşa ceva, morţii se veseleau.
Stuparii se bucură şi ei de această zi, pentru că e moment de recoltă. Iată şi un obicei cu o tentă ceva mai păgână: se spune că, în noaptea din ajunul sărbătorii, fetele se duceau pe câmpurile de cânepă şi dansau dezbracate prin lanuri. Odată întoarse acasă, dacă în restul nopţii visau cânepă verde, considerau că este semn clar că în anul următor se vor mărita cu flăcăi tineri şi viguroşi. Dacă însă visau cânepă uscată, credeau că se vor mărita cu oameni bătrâni.
