Este o realitate inevitabilă: toţi copiii mint, pe măsură ce cresc. Părinţilor le revine deci, sarcina de a face diferenţa între “minciunile nevinovate” - rezultat al imaginaţiei foarte bogate a copilului şi minciunile care pot fi într-adevăr nocive pentru dezvoltarea celui mic. În anumite cazuri, este necesară şi intervenţia unui psiholog pentru a corecta unele aspecte deviante care apar în comportamentul copilului.
În jurul vârstei de 2-3 ani, cel mic are tendinţa să îşi proiecteze unele dorinţe în trecut sau în viitor. “Şi eu am călătorit pe Lună” sau “Am şi eu o păpuşă ca a ta” nu pot fi considerate minciuni în toată regula, ci mai degrabă deziderate ale copilului.
În aceste condiţii, părintele ar trebui să intervină şi să îi explice că, de fapt, el doar şi-ar dori să fi făcut sau să aibă acele lucruri. Chiar dacă rezultatele nu se văd imediat, pe măsură ce trece timpul iar intervenţia părintelui se repetă, se va putea observa o corectare a abaterii. De altfel, crescând, copilul va începe să înţeleagă mult mai bine mediul înconjurător şi, ghidat de aceste intervenţii ale părinţilor, va renunţa la pseudo-minciunile care până atunci i se păreau fireşti.
Mai târziu, odată ce au împlinit 3-4 ani, copiii pot minţi din mai multe motive: de frică, pentru a evita o pedeapsă sau pentru a-i impresiona pe cei din jur. Cu ajutorul părinţilor, însă, cel mic va înţelege că nu are de ce să se teamă în asemenea măsură încât să fie nevoie să ascundă adevărul de cei din propria familie.
În acelaşi timp, pentru că cel mic nu înţelege încă prea bine ce înseamnă minciuna şi care sunt consecinţele ei, părintele trebuie să îi explice că important este nu numai ce face, ci şi modul în care recunoaşte şi îşi asumă fapta.
Dacă minte pentru a le atrage atenţia celorlalţi, copilul ar putea avea o încredere de sine scăzută. În acest caz, părinţii trebuie să îl ajute şi să îi evidenţieze mai degrabă reuşitele.
În jurul vârstei de 6 ani, însă, copilul începe să înţeleagă, în parte, care sunt consecinţele minciunilor sale. Pentru părinte ar trebui să fie un semnal de alarmă, în special minciunile prin care copilul încearcă să obţină bani, de tipul “Ne-au cerut bani la şcoală pentru o carte de matematică”. În situaţia în care se ajunge la furtul de bani din casă, părintele ar trebui să ceară ajutorul unui psiholog.
Nu în ultimul rând, este importantă şi puterea exemplului. Părinţii trebuie să fie constanţi în ceea ce îi cer copilului şi să nu îi dea acestuia motive să se îndoiască de faptul că atitudinea pe care i-o impun ei este cea corectă.
