Cititorilor Vieţii libere şi tuturor gălăţenilor, un gând bun la început de martie

Acest poem trebuie să zboare până Acolo, dar nu zboară!!! Cred că-i defect, cred că (nu) are greutate - şi doar l-am scris cu pană de cioară!!! Trebuia să-l scrii cu pană de privighetoare - îmi zice un laureat al premiului N pentru aeroplane - şi ar fi zburat, toată viaţa ar fi zburat!!! Trebuia să-l scrii cu pană de vulture, şi ar fi zburat!!! Trebuia să-l scrii cu pană de bâţâitoare, şi ar fi zburat!!! Trebuia să-l fi scris cu pană de nu ştiu care, şi ar fi zbur ...

Sigur că da! Nu-mi vine să cred că doamna Stai se opreşte pentru mine! Şi nu se opreşte aşa, doar ca să-mi răspundă la salut, ci chiar stă şi se „uită” în ochii mei, şi mă fascinează, şi chiar îmi spune: „Şi eu aştept de multă vreme să mă întrebi Ceva! Iartă-mă că te tutuiesc! Sunt convinsă că politeţea unui „dumneavoastră”, de pildă, lungeşte distanţa dintre preopinenţi, şubrezeşte apropierea atât de mult aşteptată! Nu?”... Şi se lasă Tăc ...

Hai... să mergem... ne aşteaptă/ şi ne strigă şi ne-ngână! Hai, nu-ţi fie frică... mergem/ CU BISERICA DE MÂNĂ!   Şi cu floare la ureche:/ tei, pelin, salcâm, cicoare, mătăciune, crin, spânz, nalbă,/ iarbă mică, iarbă mare!   Şi cu sufletul cât casa/ care-acolo ne aşteaptă să vedem de steaua noastră:/ dacă-i strâmbă, dacă-i dreaptă!   Şi cu toate cele sfinte/ să vorbim seară de seară, şi să stăm ca-ntr-o-ntâmplare/ cu-năuntrul în afară!   ...

Când e acasă, doamna Stai stă la ultimul etaj, adică tocmai la limita dintre unde (se) sfârşeşte Omul şi unde începe Vulturul (lui) Nichita, care zboară cu spatele-n jos şi zgârie nourii cu ghearele, exact cum scrie Poetul cu „Noduri şi Semne” într-un final al Inefabilului, ca să zic aşa, deocamdată! Când nu-i acasă, doamna Stai merge cu o eleganţă năucitoare, nu insistă cu ochii după nici un Tigoare, nu ţipă la telefon, poartă rochie mov şi lungă până la cap� ...

umblă ceva, umblă cineva,umblă prin SPATELE CUVINTELOR -chiar acu umblă ceva/cineva prin spatele cuvintelorşi caută poarta, şi caută uşa, caută fereastra,şi bate, şi bate, şi bate,dar nimeni nu vede, nimeni nu aude,parcă toate sunt chioare şi surdeşi închise şi încuiate în lumea astaplină cu iubiri şi duşmănii ne/vertebrate!!!umblă ceva/cineva prin FAŢA CUVINTELOR,chiar acu umblă, şi tot la fel caută şi bate,şi tot la fel nimeni nu aude şi nu vede,şi parcă totul ...

Dumnealor, destinsele şi distinsele doamne din numerele trecute ale ziarului cu Divina Tragedia aşezată în colţul din dreapta, jos, pe pagina a doua, cum te uiţi şi citeşti frumos şi perpendicular, m-au avertizat că-s supărate leoarcă/fleaşcă pe condeiul meu! Fiindcă, precizează madamele, s-au simţit jignite-n evaziunea lor sentimentală, şi-n amorul lor paroxistic, şi-n sistemul lor periodic de conexiune la inefabil, şi-n adânca lor deschidere spre comprehensiune şi discer ...

la noapte, acolo, pe valea din sus,/ când luna răsare,te-aștept să vorbim poezii și să-mi dai/ cireșe amare!din vocile nopții, și multe și dulci/ cuvinte-or să vinăca niște secrete din care-am tot smuls/ atâta lumină!și-am dat și la alții, mereu, cât au vrut,/ să vadă cum toatese duc și ne-aduc - și din rai și din iad - / iertări și păcate!se duc și se-ntorc și se duc și se-ntorc/ mai bune, mai rele,în poame și-n păsări și-n ochii tăi mari/ și-n cărțile mel ...

Eşti prea pornită, doamnă Dor! La ce-ţi foloseşte înverşunarea asta? Măcar acu, mai ales că începe Săptămâna Patimilor, nu mai fi aşa aprigă! Fii mai oprită! Îţi stă foarte bine pe coordonate calme! Şi fizic şi psihic! Te-ai năpustit ca o pajură-nspre sufletul meu! Cu cele mai contondente cuvinte te-ai năpustit! Nu m-am aşteptat, jur că nu m-am aşteptat niciodată să primesc şi să citesc o asemenea scrisoare tocmai de la tine! Şi, îmi aduc destul de bine aminte, n ...

Ai să auzi când te-oi striga: MARIE,sunt sub sărutul sufletului tău,cel mai curat sigiliu al uimiriide sfânt şi sclav la bine şi la rău...când te-oi striga şi-oi spune că începesă-mi fie dor, din ce în ce mai dorde veşnicia ta tulburătoare:un fel de marş frumos în „la” minor...un fel de râs allegro ma non troppo,un fel de plâns discret în „fa” major???Ai să mă vezi când oi veni, atuncea,umil trecut, prezent şi viitor,naiv la poarta majestăţii tale,gata să urc ...

În finalul ultimei tale epistolii, pe care am primit-o ieri, în jurul mesei de prânz, chiar când păpam chişleag de post, zici exact aşa: „şi pulbere, ţărână din tine s-a alege,/ căci asta e a lumii nestrămutată lege;/ nimicul te aduce, nimicul te reia,/ nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea”... şi mă întrebi dacă ai dreptate, dacă acest catren/epitaf component al unei poeme de Veronica Micle spune adevărul! Desigur, mi-a stat chişleagu-n gât cam până la limita � ...